A venit căldura și a reînceput sezonul de cerșetorie. Femeile cu sugari în brațe și bărbații în cârje au revenit în intersecțiile bucureștene, ca să ne condimenteze traficul cu aparițiile lor teatrale și să ne smulgă un bănuț-doi. Oamenii au dezvoltat un fel de imunitate la genul ăsta de spectacol și rareori mai vezi pe câte cineva deschizând geamul portierei pentru a‑i da actorului ceva pentru osteneala lui. Treptat am înțeles toți că, în cele mai multe cazuri, nu e vorba de cerșetori autentici, ci de impostori cărora le e lene să muncească.
Există oare un fir de filantropie în fiecare din noi? Sau mai degrabă este tentația de a da de pomană, răscumpărându-ne păcatele și așternându-ne drum către împărăția cerurilor? Spun asta în sens metaforic, pentru că toți părem să avem o înclinație spre a da altora din bunurile noastre, în anumite condiții.
Prima situație este cea a cerșetorului. Ne mișcă suferința umană, mai ales atunci când credem că e autentică. Eu, de pildă, sunt impresionat de bătrânii care nu au mijloace de a supraviețui. Îi văd uneori prin cartiere bune ale orașului — piața Amzei de pildă — coborând din apartamentele lor de care odinioară erau mândri, deși sunt micuțe. Blocurile șubrede șî vechi, ca și ei, nu mai au nici o căutare așa că valoarea apartamentelor a scăzut dramatic. Lipsiți de mijloace de trai, cu pensii ridicol de mici, bătrânii ăștia coboară în stradă ca să ceară ajutor, trecând peste mândria lor. Cerșesc într-un mod propriu — nu spun nimic, te privesc doar rugător, cu niște ochi în care citești suferința bolilor, foamei, dar și a orgoliului rănit că au ajuns să ceară pomană. Îi ajut cu bani sau mâncare aproape întotdeauna când îi recunosc, dar mâine ce se va întâmpla cu ei? Și poimâine? Nimeni nu poate de unul singur să‑i salveze în fiecare zi, pe toți.
Când cineva are o boală gravă, letală, reacționăm. Cu cât persoana respectivă e mai tânără, cu atât reacția e mai puternică. Imediat se mobilizează voluntari, se dechid conturi bancare, se lansează mesaje: salvați pe x! În spatele întregii istorii există întotdeauna nevoia unui tratament scump, la o clinică îndepărtată, dintr‑o țară occidentală. Se strâng bani, se dau mesaje de încurajare, se scriu articole. Apoi vin veștile, uneori bune, alteori nu. Dar niciodată nu ne oprim să ne punem câteva întrebări simple: de ce e atât de scump tratamentul acela? cum am putea să‑l facem mai ieftin? de ce e disponibil doar în clinica x? cum am putea să‑l aducem mai aproape de cei care au nevoie de el? Soluția pe termen lung nu ne interesează.
Diferențele materiale sunt sădite în genele societăților pe care le-am creat. Socialismul încearcă să le netezească luând taxe mari de la bogați și împărțindu-le celor mai săraci. Părea o soluție grozavă, până când s‑a observat că tot mai mulți erau tentați să se plaseze în categoria săracilor — nemuncind — pentru a primi ajutorul social de la statul filantrop. Sistemul se bloca astfel, nu mai era de unde să iei, ca să dai unor tot mai mulți săraci. Capitalismul susține că trebuie să lăsăm banii în mâna celor bogați, pentru că ei vor investi pentru a‑i spori, creând astfel noi locuri de muncă. Grozav, aveam soluția. Doar că creșterea investițiilor a dus la creșterea populației și s‑a creat o spirală de producție și consum al cărei scop nu ne mai e prea clar, dar al cărei efect îl simțim în fiecare zi: resurse mai puține, tensiuni sociale, individualism și lăcomie. Caritatea socială nu funcționează în nici unul din sistemele pe care le-am inventat până acum.
Ba mai mult, în ultima vreme am început să transformăm caritatea în marfă. Filantropie la bucată sau la kilogram. Pentru fiecare scutec Pampers cumpărat un vaccin contra unei boli eradicate de mult în țările civilizate va fi trimis copiilor din Africa. Cu fiecare cană de cafea de la Starbucks cumpărată sprijinim fermele organice de cafea din Columbia. Produsele moderne nu ne oferă doar plăcerea consumului, ci și mântuirea pentru păcatul de consuma. Într-un mod implicit capitalismul consumatorist recunoaște că ne împinge în păcat și ne duce la pieire.
Până la urmă va trebui, cred, să recunoaștem că filantropia nu este de fapt decât o formă mai sofisticată de nepăsare. Fiind caritabili poate că alinăm temporar suferința unor semeni, dar nu facem nimic pentru a corecta condițiile care i‑au adus în situația respectivă. Desigur, e mai bine decât să nu facem nimic, dar — dacă ne limităm doar la asta — n‑am rezolvat nimic. Ne descărcăm doar conștiința, ne împăcăm temporar cu noi înșine, asigurându-ne unii pe alții că mai mult de atât oricum n‑am fi putut face. Și din acest punct de vedere filantropia nu e decât modalitatea care ne permite să rămânem leneși, superficiali și egoiști.
23:04
Foarte buna tema de gandit si foarte trist mod de a ne acoperi uneori setea de alinare sau de apreciere. Insa eu cred totusi in caritate, atat timp cat este facuta lucid, cu cap si cu responsabilitate. Cunosc oameni care s‑au ocupat de alti oameni peste nivelul unei sacose cu haine; care au obtinut un mod de a isi castiga traiul pentru acei oameni sau ai caror bani au contribuit la trecerea unui hop imposibil de inlaturat altfel.
Continui sa sper in existenta unei filantropii pornite din dorinta rationala de a ajuta, mai mult decat din nevoia de unsoare sufleteasca, de recunostinta sau iubire.
9:04
Pentru mine caritatea este validă atunci când nu oferi săracului peștele, ci undița, iar el o acceptă. Asta înseamnă că ție îți pasă și de ceea ce se va întâmpla mâine cu el, iar el are dorința genuină de a ieși din starea în care se află. Altminteri eu nu mai sunt filantrop, ci complice la nefericirea lui.
La o scară mult mai mică, asta e logica pe care o aplic când dau unui boschetar mâncare, nu bani. Îl hrănesc ca să‑l ajut sa ajungă până mâine în speranța că nu va mai bea, nu se va mai droga.