De puține ori am nimerit așa de strâmb în plimbările noastre cum ni s‑a întâmplat în weekendul trecut. Pur și simplu nimic nu s‑a legat, aproape toate au ieșit pe dos. Pornisem cu mari speranțe către vestul Bucureștiului, să vedem patru obiective: mânăstirea Cobia, palatul brâncovenesc de la Potlogi, conacul Drugănescu de la Stoenești și mânăstirea Bolintin Vale. Am luat‑o pe autostradă până la ieșirea spre Găiești și de acolo am apucat către munte. Ce să vă spun… indicatoarele din zona aia sunt mai rare decât creșterile de pensii din România. Am încurcat drumurile de mai multe ori, până când m‑am enervat și am început să întreb localnicii pe unde s‑o iau, că mă săturasem să umblu ca un zăbăuc pe coclauri. A fost instructiv. În plus am nimerit și vreo câteva porțiuni de drum pentru care mașina mea și acum îmi mai poartă pică. Dar să vă zic ce și cum.
Mai întâi am mers către Cobia. Cum spuneam, pe autostradă până la ieșirea spre Găești, apoi prin comune până în centrul târgului. Cum vă descurcați cu indicatoarele lipsă e treaba voastră, dar ar trebui să apucați pe drumul spre Făgetu și să continuați până la Cobia. Dacă mergeți cam pe la vremea asta a anului, nu călcați prea tare accelerația că prin sate, pe șosea, iese lumea cu covoarele la spălat. Faci câte o curbă prin sat și te trezești în față mașinii cu toată familia care freacă de zor covorul persan, într-un clăbuc general. Deci, mare atenție!
Am ajuns ușurel până în satul Cobia și, ca să nu mai risc nimic, am întrebat niște flăcăi care sprijineau un gard ca să nu cadă unde e mânăstirea. Au scuipat cojile de semințe din gură și m‑au informat cu precizie că fix la capătul satului, pe mâna dreaptă. Informația s‑a dovedit a fi adevărată — am ajuns la mânăstire, doar că de la șosea nu e foarte vizibilă, fiind ascunsă de o perdea de arbori. Aici am avut prima dezamăgire: biserica era încuiată și n‑am putut vedea decât exteriorul.
La plecare am zărit un copil care bătea mingea pe șosea — de la el am aflat că cheia bisericii e la tanti Niculina, care stă peste drum de mânăstire. Din nefericire tanti Niculina nu dădea semne să fie acasă, așa că a trebuit să renunțăm și să plecăm.
Ne-am chinuit un pic să găsim drumul spre Potlogi, am nimerit și o porțiune cu niște gropi monumentale, dar într-un final am ajuns. Ghinon. Palatul brâncovenesc e puțin cam închis pe motive de restaurare. Printre canaturile porții de intrare am zărit schelele ridicate în jurul clădirii și mi‑a fost ciudă că nu putem vizita nimic. Din intersecția de lângă palat, mai multe perechi de ochi polițienești ne urmăreau atent. Erau vreo 7–8 domni în uniformă, trimiși de la Târgoviște în vederea alegerilor, după cum ne‑a explicat unul din ei când l‑am întrebat de drumul spre Florești-Stoenești. Omul m‑a întrebat dacă mă refer la Stoenești de Giurgiu, iar eu am zis sigur de mine că nu, nu de Giurgiu. Pe urmă el a zis că numai de Giurgiu există un Stoenești pe-aproape și că trebuie s‑o iau la dreapta după duba aia albă. Dacă nu‑l întrebam n‑aș fi nimerit drumul niciodată. Am mers pe o uliță pietruită, care apoi a continuat peste câmp, până la Cărpenișu. Am dat apoi de asfalt și a fost ceva mai bine.
În Stoenești am aflat că mă aflu într-adevăr în județul Giurgiu și am avut a treia dezamăgire: conacul Drugănescu a fost retrocedat și accesul este interzis. Cum clădirea e în mijlocul unui parc cu mulți copaci, nici măcar de la distanță n‑am putut să‑l admirăm: am privit lung la poarta de fier pe care scria că n‑avem voie să intrăm și am plecat.
Am traversat autostrada pe partea cealaltă și am apucat către Bolintin Vale, unde am ajuns foarte repede și am aflat că e oraș (și ce oraș!). Undeva, prizărit și indistinct, am găsit un indicator care spunea că la doi kilometri depărtare — pe un un drum lateral prăfuit — se ajunge la mânăstirea Buna Vestire. N‑au fost doi, ci trei. Mânăstirea nu are chiliile și zidurile împrejurul bisericii, dar e așezată la poala pădurii, într-un loc unde colinele se unduiesc frumos, precum valurile unei ape adânci. Biserica și chilile sunt noi, probabil de câțiva ani, ceea ce m‑a nedumerit puțin pentru că citisem că e un lăcaș vechi. Am întâlnit un călugar mai tânăr pe care l‑am întrebat despre asta și mi‑a confirmat că acolo a fost mânăstire încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân — secolul XIV — dar s‑a pierdut complet, apoi două sute de ani nu a mai existat nimic, iar de curând au reînfințat‑o. A privit în depărtare, scrutând unduirile colinelor și mi‑a spus că odinioară mânăstirea avea în proprietate tot pământul care îl cuprinzi cu ochii. Nostalgia din glasul lui nu era cucernică. Mi s‑a părut că ofta de dorul bogățiilor trecutului.
10:06
Înţeleg că mai toate mănăstirile de ţară, pe care le vizitezi sâmbăta, sunt închise.
Mă întreb însă dacă măcar duminica sunt deschise şi, până la urmă, se mai face vreodată vreo slujbă acolo?
17:06
Nu chiar. Mânăstirile sunt în general deschise. Eu am avut ghinion cu astea restaurate de curând, în care nu există o obște permanentă: Plătărești și Cobia. În schimb bisericile de parohie — cele cu istorie — le cam găsești închise. Nu știu de ce, eu consider că o biserică nu trebuie să fie niciodată închisă, pentru că nu e magazin, ci ar trebui să poți intra oricând vrei să-ți aduni gândurile și să te rogi dacă ești credincios.
21:06
Ca să fie deschise, ar trebui să fie cineva să le păzească, fie și formal. Vezi tu comunitatea de enoriași făcând cu rândul și priveghind în biserica goală? De unde atâta evlavie? Dar, ai dreptate, bisericile catolice din occident sunt cam deschise.
I s‑a reproșat Bisericii ortodoxe că nu a deschis bisericile nici asta iarnă, pe gerul ăla, ca să se poate salva cei fără de adăpost.