Violența ca mod de viață

Nu-mi plac ma­ga­zi­nele de ju­că­rii. De fi­e­care dată când in­tru într-unul am o sen­za­ție ne­plă­cută. Nici mă­car nu știu s‑o ca­rac­te­ri­zez în vreun fel, doar că nu-mi place lo­cul și nu vreau alt­ceva de­cât să ies cât mai cu­rând. Ches­tia asta m‑a pus pe gân­duri și m‑am în­tre­bat dacă e ceva în ne­re­gulă — până la urmă, ori­cât de ma­turi am fi, rămâne în col­țul ini­mii o li­că­rire a co­pi­lă­riei care iese la su­pra­față atunci când ni se oferă oca­zia de a ne juca. Prima ten­ta­ție este să mă autoa­cuz de se­ri­o­zi­tate ex­ce­sivă, să mă sus­pec­tez de mi­zan­tro­pie și să dau pe seama vâr­stei acest tip de re­ac­ție. Dar nu‑i ăsta mo­ti­vul. Cred că mi-am păs­trat sim­țul umo­ru­lui într-atât în­cât să re­zo­nez la nos­tal­gi­ile copilăriei.

De fapt ce-mi dis­place pro­fund este că nu mai re­gă­sesc aproape ni­mic din co­pi­lă­rie în ma­ga­zi­nele de ju­că­rii. Ori­unde mă uit văd doar monș­tri ro­bo­ti­zați, arme șî unelte de ma­ni­fes­tare a vi­o­len­ței. Co­piii in­tră în ma­ga­zin și în­cep să scoată su­nete în­gro­zi­toare, în­cer­când să imite te­roa­rea pe care o sea­mană per­so­na­jele în­tru­chi­pate de ju­că­rii. E ceva ne­fi­resc și în­gri­jo­ră­tor în fe­lul în care îi în­vă­țăm să se ra­por­teze la lume: prin ju­că­rii, de­sene ani­mate și re­viste pen­tru co­pii le spu­nem că vi­o­lența este cel mai uzual mod de a re­zolva orice pro­blemă. Îi creș­tem iras­ci­bili și ne­stă­pâ­niți, pre­gă­tiți me­reu de bă­tă­lie ca niște mici sol­dați, edu­cați să uti­li­zeze forța în aproape orice îm­pre­ju­rare. Ade­sea su­fe­rința nu‑i mai im­pre­sio­nează prea tare — o văd zi de zi la te­le­vi­zor și în jo­cu­rile pe com­pu­ter așa că a de­ve­nit un fapt banal.

Pe urmă, brusc, se schimbă foaia. Cresc. Merg la muncă și re­gu­lile sunt di­fe­rite. Aici se cere să fie po­zi­tivi — po­li­ti­ca­lly cor­rect — să nu dis­cri­mi­neze, să nu jig­nească, să nu fo­lo­sească forța. Toată ener­gia pe care o pu­neau în jo­cu­rile lor nu mai are un loc fi­resc de des­căr­care. De­prin­de­rile de a re­zolva lu­cru­rile în forță au ră­mas, dar tre­buie atent re­pri­mate, pen­tru că îi pot băga în ne­ca­zuri. Slavă Dom­nu­lui, există tra­fi­cul unde pot să în­jure și să sară la bă­taie, există sta­di­oa­nele unde a fi vi­o­lent e chiar o vir­tute. Iar dacă as­tea nu sunt de ajuns, există re­la­ți­ile so­ci­ale: lupta cu ve­ci­nii de bloc, cu nea­mu­rile lui, cu nea­mu­rile ei, cu vân­ză­toa­rea de la ma­ga­zin, cu ori­cine e la în­demână. Apoi, de­si­gur, cei­lalți tre­buie că le sunt du­ș­mani, toți le sunt po­tri­v­nici și per­ma­nent tre­buie să-și pă­zească spa­tele. Poate așa se ex­plică ob­se­sia du­ș­ma­ni­lor din lim­ba­jul manelelor.

De când cu criza eco­no­mică, toată te­o­ria asta cu gân­di­rea po­zi­tivă a luat o nouă am­ploare. Tre­buie să fii po­zi­tiv, in­di­fe­rent ce s‑ar în­tâm­pla. Ți se ex­plică în fel și chip că, chiar și atunci când îți pierzi slu­jba, tre­buie să rămâi po­zi­tiv — e doar o oport­u­ni­tate care ți se oferă, oca­zia de a face ceva nou, de a te re­in­venta. Gân­du­rile pe­si­miste atrag con­junc­turi ne­fa­vo­ra­bile asu­pra ta, deci tre­buie să rămâi în­cre­ză­tor și zâm­bi­tor. Lu­mea se pră­bu­șește în ju­rul tău, dar nu‑i ni­mic. Keep smiling!

În ace­lași timp con­ti­nuăm să ofe­rim co­pi­i­lor jo­curi vi­o­lente ca mij­loc de a se dis­tra. De­u­năzi pe Di­sco­very Science era o emi­siune des­pre in­ven­ta­rea ce­lei mai gro­zave ju­că­rii pen­tru co­pii. În com­pe­ti­ție era o vi­deo­ca­meră care se pu­tea atașa pe aproape orice — bi­ci­cletă, ska­te­bo­ard, chiar șî pe părți ale cor­pu­lui co­pi­lu­lui — și o pe­re­che de ro­boți care se pu­teau ținti unul pe al­tul cu la­sere, pen­tru a se dis­truge apoi cu nu-știu-câte ti­puri de arme fi­xate pe cor­pul lor. Ați ghi­cit: a câști­gat cel ce a pro­pus ro­bo­ții, pen­tru că a ve­nit și cu o ca­meră fi­xată pe ca­pul fi­e­că­ruia care trans­mi­tea live că­tre o pe­re­che de oche­lari spe­ciali. În fe­lul ăsta co­piii pu­teau să aibă im­pre­sia că se luptă chiar ei cu ce­lă­lalt ro­bot. Foarte instructiv.

Mă gân­desc la col­țul șa­hiș­ti­lor din par­cu­rile bu­cu­reș­tene. Bă­trâ­nii care vin să joace se ră­resc, iar din ge­ne­ra­ți­ile care le ur­mează tot mai pu­țini sunt în­cli­nați spre acest sport. Trep­tat zo­nele as­tea vor dis­pă­rea, în­lo­cu­ite de col­țul Co­un­ter Strike-iș­ti­lor, al Ki­l­l­zone-ari­lor și al Re­si­dent Evil-ilor. Nu mai e ne­voie de cre­ier, e ne­voie de ură și do­rința de a eli­mina pe cei­lalți. Pen­tru că-ți stau în cale, pen­tru că sunt com­pe­ti­to­rii tăi. Pen­tru că tu tre­buie să su­pra­vie­țu­iești, in­di­fe­rent ce ar în­semna asta.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...