Câinele de pază

Citeam arti­colul lui Vlad Petre­anu despre dis­par­iția pre­sei în for­mat tipărit și mă gân­deam la mul­ti­plele impli­cații pe care le sug­erează. M‑am întors cu gân­dul la anii '90, când după rev­oluție am avut pen­tru prima dată ziare care pub­li­cau altceva decât magis­tralele cuvân­tări ale știm-noi-cine. Mi s‑a părut atunci că presa e o min­une și cre­deam până la ultima literă în sin­tag­mele care o desem­nau drept a patra put­ere în stat, imaginându-mi că nimic rău sau nedrept nu se va mai putea întâm­pla în Româ­nia de vreme ce există ea. Îmi închipuiam anchete și repor­taje și știri care vor dezvălui tuturor ade­vărul, ajutându-ne să înțelegem lumea în care trăim.

Apoi lucrurile au evoluat neaștep­tat. Ziar­iștii epocii comu­niste, despre care eu știam destul de puțin pen­tru că nu mă prea interesa cine sem­nează arti­colele din Scân­teia, au devenit noii ziar­iști ai tinerei democrații și s‑a năs­cut o întreagă dis­pută — ale cărei ecouri le mai auzim și azi — despre îndrep­tățirea lor de a se adresa românilor. Au fost lansate acuza­ții și anchete despre colab­o­rarea unora și altora din­tre ei cu secu­ri­tatea comu­nistă, s‑au năs­cut războaie și vendete. Unele din­tre ele mai per­sistă prob­a­bil și acum. În spatele aces­tor dis­pute deon­to­log­ice a înflorit o a doua presă, secun­dară și prof­itabilă, a primelor tabloide: Infrac­torul, Pros­ti­tuția, Bâzdâ­ga­nia…

Când au apărut Expres, Zig-Zag, Acad­e­mia Cațavencu, mi-am zis din nou că până la urmă vom avea o presă ade­vărată. Prob­a­bil și pen­tru că ziarele astea aveau ved­eri sim­i­lare cu ale mele din punct de vedere politic. În spatele lor au început trep­tat să se con­sti­tuie cartelurile de presă, con­duse de sforarii României și trep­tat jur­nal­is­mul a dis­părut — atât cât o fi fost — facând loc pro­pa­gan­dei și manip­ulării. Rând pe rând aproape toate numele cunos­cute din presă, de la care aștep­tam ver­ti­cal­i­tate sî pro­fe­sion­al­ism, au sucom­bat moral și deon­to­logic pe cori­doarele întor­tocheate ale tranz­iției de la Româ­nia comu­nistă către cea con­suma­toristă. Presa s‑a tabloidizat și s‑a despărțit trep­tat de citi­torul ei edu­cat, care era capa­bil să o apre­cieze, îndreptându-se spre stu­pidul super­fi­cial, dor­nic de sen­za­țional și sex.

Mediul online e tot mai bogat în știri și infor­mații. Din­colo de jur­nalele care s‑au mutat în această zonă, există agre­ga­torii de știri care au antic­i­pat și accel­erat dis­par­iția pre­sei tipărite. Nu e nici o mare min­une să pui cap la cap niște rubrici pe care să le umpli în fiecare zi cu conținut din diverse alte ziare — cos­turile sunt mici, iar efec­tul a fost destul de mare. Când au înțe­les ce li se întâm­plă, ziarele au reacționat trecând și ele în acest mediu, dar era deja târziu. Cu bani tot mai puțini, au devenit ținta unor investi­tori spe­cial­izați în tabloidizare și s‑au trans­for­mat rad­i­cal. Lamen­tările sunt tar­dive. Ar fi tre­buit să se gân­dească la val­o­rile deon­to­log­ice  înainte de a se vinde unor patroni anga­jați politic și eco­nomic, înainte de a deveni depen­denți de pub­lic­i­tatea unor com­panii pri­vate.

Și așa s‑au creat pre­m­izele întăririi fenomenu­lui social media. Peste tot sunt bloguri și rețele sociale. N‑ai cont de Face­book, nu exiști. Dar cine sunt toți indi­vizii ăștia care apar pe online? Ce‑i mâna pe ei în luptă? Într-un mod implicit, Vlad Petre­anu sug­erează că toți acești pro­ducă­tori de infor­mații și comen­tarii nu sunt surse cred­i­bile pen­tru că — de cele mai multe ori — nu au resursele și cunoșt­ințele nece­sare pen­tru a obține faptele și a for­mula o părere corectă. Eu nu cred în păreri corecte și incorecte. Cum nu cred că niște cur­suri de jur­nal­ism sunt garanția că for­mulezi opinii valide pe baza unor fapte. Toți citim real­i­tatea în diverse chei, așa că de fiecare dată când facem afir­mații ne exprimăm inevitabil subiec­tivis­mul. Oare­cum amuzant, blogroll-ul lui Vlad include nume dis­cutabile ale online-ului româ­nesc, care nu au toc­mai o imag­ine de sfințișori obiec­tivi.

De fapt între­barea care plutește în aer este: este tex­tul unui blog la fel de util și de val­oros cum este arti­colul unui ziar? Poate anon­imul fără studii să emită opinii și păreri care să fie com­pa­ra­bile val­oric cu ale jur­nal­is­tu­lui pro­fe­sion­al­ist? Eu cred că da. Tal­en­tul de a scrie, onesti­tatea de a spune exact ceea ce gân­dești și inteligența de a pri­cepe lumea în care trăim nu sunt apana­jul exclu­siv al unui grup pro­fe­sional. Am găsit destule ast­fel de probe prin social-media românească.

Și dacă ar fi să‑i spun lui Vlad — pe care îl apre­ciez pen­tru cal­i­tatea arti­colelor sale de pe blogul per­sonal, chiar dacă une­ori opini­ile noas­tre se despart — de ce dis­pare presa tipărită, i‑aș aminti că toți citi­torii săi se aștep­tau ca ea să fie câinele de pază al democrației, nu o javră maha­la­gioacă.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu