Se discută mult în ultima vreme despre politici de dreapta și politici de stânga, despre poziția partidelor în raport cu aceste repere ideologice, despre care e calea corectă pentru viitor. Poate că mai potrivit ar fi să spun cea mai avantajoasă cale pentru viitor, pentru că despre corectitudine e mai greu să ne pronunțăm. După ce Franța l‑a ales pe Hollande, iar în Grecia dă semne de preferințe comuniste, mulți văd o renaștere a stângii ca pe direcția în care se îndreaptă întreaga Europă. Dreapta se regrupează energică în jurul doamnei Merkel, încercând să lege performanțele economice ale Germaniei de ideologiile capitalist-consumatoriste. Ici și colo apare câte o figură izolată, tot mai rar în ultimul timp, care ne repetă teoria ridicolă despre repornirea consumului ca singură metodă de a ieși din criza economică.
Trăim timpuri de confuzie. Nimeni nu știe cum se poate ieși din ceața în care ne găsim și, mai ales, nimeni nu pare interesat să pună pe masă o alternativă curajoasă. Și stânga și dreapta propun soluții temporare, care nu adresează fondul problemelor, ci le amână pe mai târziu, ca și cum s‑ar putea rezolva de la sine. Și nu e de mirare că tot mai greu îți poți da seama care e diferența esențială între cele două direcții ideologice, într-atât de bulversante sunt declarațiile și măsurile propuse.
Ca întotdeauna, noi românii suntem mai cu moț decât toți. Noi am avut ingenioasa idee de a mărita dreapta cu stânga, într‑o așa-zisă uniune social-liberală. Socialiștii se pupă cu liberalii șî ne propun un amestec incoerent de măsuri populiste și pseudo-idei de stimulare a economiei. Evident, vor rata ambele ținte. Nu‑i greu de văzut că tot ceea ce vor reuși va fi să împartă două paie la trei măgari. Pentru mine această alianță este proba incontestabilă a faptului că ideologiile declarate nu au nici o importanță atunci când miza e puterea, adică jaful. Ponta și Antonescu au vrut să securizeze victoria împotriva PDL și au concluzionat că împreună au o șansă mai bună decât separat.
Din spatele scenei politice Ion Iliescu privește cu rezerve acest mariaj politic. El este reprezentantul unui alt fel de comportament politic, care are la bază asumarea unor principii. Desigur, nu s‑a dat înapoi de la compromisuri politice, de la a chema minerii în București, de la a accepta sponsorizări de la baronii provinciali, de la alungarea regelui pentru a‑l primi cu onoruri apoi, de la ascunderea adevărului și manipularea populației. Dar făcând toate astea Iliescu a fost, este și va fi mereu convins că servește niște idealuri socialiste importante, singurele — în opinia sa — demne de a sta la baza guvernării României. S‑a spus despre el că e cripto-comunist, că e roșu, că n‑a renunțat la ideile marxiste — toate astea sunt adevărate, dar tot atât de adevărat este că aceste principii fac parte din convingerile lui profunde. Asta nu scuză în nici un fel greșelile sale, dar îl face inteligibil din punct de vedere comportamental. Iliescu e un comunist convins.
Prin contrast, Ponta, Antonescu sau Băsescu nu cred în nimic. Nu au nici un fel de convingeri, nici un fel de principii. Nu doresc decât puterea pentru a‑și satisface orgoliile și pentru a obține avantajele care decurg din ea. Crescut la școala lui Năstase — primul personaj marcant la PSD care a etalat aroganța și ironia ca instrumente de comunicare — Ponta este un etern puber, dornic de adrenalină și viteză. Nu are viziune, nu are morală, doar dorința de se întrece cu Băsescu și de a‑l doborî. Iar după ce va reuși asta va căuta următorul contracandidat cu care să-și încerce mușchii politici. Antonescu visează la mărire. E un individ al orgoliilor, convins că el e alfa și omega, că are un destin măreț pe care trebuie să și‑l împlinească. Dacă nu se va întâmpla ceva dramatic îl vom vedea etalându-și rânjetul în campania prezidențială viitoare. Iar pentru asta l‑a racolat pe Felix — care e împăratul propagandei prin televiziune — și de curând pe madam Plăcintă, fugită de la PDL, dar numai bună de sponsorizat liberalismul.
Mi‑e greu să spun dacă există cineva în politica românească pentru care există un dram de speranță în privința moralității — înclin să cred că nu. Dar ceea ce este și mai îngrijorător e că nimeni — nici măcar noi ceilalți — nu are convingeri și principii politice. Și fără ele suntem condamnați să ne învârtim în cerc, neputincioși.
15:06
la ultimele 2 fraze nu subscriu. lipsa unei convingeri politice e o convingere politica in sine. nehotararea (sau nestatornicia opiniilor) e altceva — eu cred ca asta e letala cu adevarat. pana la urma baietii astia din linkul de mai jos pot fi utopici dar nu si idioti 🙂
http://en.wikipedia.org/wiki/Anarchism
23:06
Trebuie să te mai gândești puțin la formularea asta: lipsa unei convingeri e o convingere. E ca și cum ai spune că lipsa hranei te hrănește 🙂
Revenind la subiect, am meditat și eu la anarhism, mai ales după ce am văzut “The last station”. Mi‑e teamă că societatea umană s‑a alterat într‑o așa măsură încât anarhismul ar degenera rapid în violențe sociale masive. După un timp s‑ar ajunge probabil la normalitate, dar numărul de victime ar fi — cred — impresionant. În orice caz e un subiect care merită luat în considerare, de acord cu tine.
16:06
in context are sens. de exemplu: cateodata pe asceti lipsa hranei ii hraneste. spiritual 🙂