Era slă­bă­nog și pa­sio­nat de ci­nema. În fi­e­care săp­tămână la ci­ne­ma­to­gra­ful din oraș erau două filme — unul de luni până mier­curi, al doi­lea de joi până du­mi­nică. Cum apă­rea un film nou, cum se în­fi­ința la ușa ci­nema-ului pro­vin­cial. În oraș nu erau multe dis­trac­ții, doar Du­nă­rea care cur­gea mol­comă de când cu Por­țile de Fier, unde pu­teai merge la pes­cuit sau la baie. În rest ni­mic in­te­re­sant pen­tru ado­les­cen­ții ora­șu­lui, așa că nu era de mi­rare că mai toți gra­vi­tau în ju­rul ci­nema-ului. Dar el… el era pri­mul me­reu, gata să se stre­coare prin­tre toți ca să ajungă la casa de bilete.

În fi­e­care luni și joi di­mi­neață se zbă­tea să scape din­tre gașca care se aduna la film, ca să do­bân­dească pre­ți­o­sul tro­feu des­pre care toți vor­beau dar ni­meni nu se pu­tea lă­uda că îl cu­ce­rise. Era un fel de fata mor­gana, când cre­deai că ești mai si­gur de ea, atunci dis­pă­rea ne­vă­zută. Din mo­ti­vul ăsta ni­mic nu era prea mult, nici un efort nu era inu­til. Țâș­nea din­tre cei­lalți co­pii, zbu­ghea pe lângă fe­meia de ser­vi­ciu care des­chi­dea ușa ci­ne­ma­to­gra­fu­lui și ajun­gea gâ­fâind la casa de bilete:
— Bi­let de ma­ti­neu cu re­du­cere — striga cu ul­ti­mele sale puteri…

În toți anii co­pi­lă­riei sale, deși n‑a ra­tat aproape nici o di­mi­neață de luni sau de joi, a pri­mit me­reu ace­lași răspuns:
— Nu mai este.

* * *

Bu­cu­reștiul toc­mai ie­șise din vi­sco­lele ier­nii. Pe la te­le­vi­zor încă se mai vor­bea des­pre sate tro­ie­nite și des­pre bu­l­do­zere care fac drum pen­tru ma­și­nile cu aju­toare. Era 3 mar­tie. Se ho­tă­râse să meargă la școala unde avea să-și ducă fiul în clasa în­tâi. A ajuns la poarta șco­lii și a sim­țit pu­țin din fi­o­rul ăla pe care îl aveam cu to­ții când în­ce­pea un nou an șco­lar. A lă­sat pe trepte acest sen­ti­ment și și‑a spus că acum e pă­rinte și are alte tre­buri de re­zol­vat aici.

La se­cre­ta­riat o doamnă l‑a pri­vit cu su­pe­ri­o­ri­tate: “dum­ne­a­voas­tră nu știți că în­scri­e­rile pen­tru clasa în­tâi în­cep pe 5 mar­tie? a scris în toată presa, ba chiar și la te­le­vi­zor…” A privit‑o în­crun­tat, însă a în­țe­les că ar­gu­men­tul e va­lid. Da, știa, dar se gân­dise că poate e ni­me­rit să meargă pu­țin mai de­vreme. “Vai, nu, nici vorbă, la ce vă gân­diți, în­scri­e­rile în­cep pe 5” a în­târit secretara.

Pe 5 mar­tie, di­mi­neața la ora opt șî zece, era din nou în fața ace­le­iași se­cre­tare. Dum­neaei l‑a pri­vit cu în­gă­du­ință și bune in­ten­ții și l‑a întrebat:

- Aveți vreo pre­fe­rință ca învățător?

Ve­nise cu lec­ția învățată:

- Da, dacă se poate, la doamna în­vă­ță­toare Borcan…

- Aaaa, nu se poate, doamna Borcan are deja clasa completă!

- Păi când în­cep în­scri­e­rile? ri­pos­tează el. Nu azi? E opt și zece. Cine a fost îna­in­tea mea?

- Ni­meni, ni­meni, sun­teți pri­mul. Dar un pă­rinte gri­juliu nu vine așa, chiar pe 5, vine și el mai din timp, să prindă loc.…

* * *

Nu sunt po­li­ti­cie­nii. Nu sunt ți­ga­nii. Nu sunt stră­i­nii. Nu sunt cor­po­ra­ți­ile stră­ine. Sun­tem noi în­șine, pur­tând eter­nul răz­boi româno-român.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.