Era slăbănog și pasionat de cinema. În fiecare săptămână la cinematograful din oraș erau două filme — unul de luni până miercuri, al doilea de joi până duminică. Cum apărea un film nou, cum se înființa la ușa cinema-ului provincial. În oraș nu erau multe distracții, doar Dunărea care curgea molcomă de când cu Porțile de Fier, unde puteai merge la pescuit sau la baie. În rest nimic interesant pentru adolescenții orașului, așa că nu era de mirare că mai toți gravitau în jurul cinema-ului. Dar el… el era primul mereu, gata să se strecoare printre toți ca să ajungă la casa de bilete.
În fiecare luni și joi dimineață se zbătea să scape dintre gașca care se aduna la film, ca să dobândească prețiosul trofeu despre care toți vorbeau dar nimeni nu se putea lăuda că îl cucerise. Era un fel de fata morgana, când credeai că ești mai sigur de ea, atunci dispărea nevăzută. Din motivul ăsta nimic nu era prea mult, nici un efort nu era inutil. Țâșnea dintre ceilalți copii, zbughea pe lângă femeia de serviciu care deschidea ușa cinematografului și ajungea gâfâind la casa de bilete:
— Bilet de matineu cu reducere — striga cu ultimele sale puteri…
În toți anii copilăriei sale, deși n‑a ratat aproape nici o dimineață de luni sau de joi, a primit mereu același răspuns:
— Nu mai este.
* * *
Bucureștiul tocmai ieșise din viscolele iernii. Pe la televizor încă se mai vorbea despre sate troienite și despre buldozere care fac drum pentru mașinile cu ajutoare. Era 3 martie. Se hotărâse să meargă la școala unde avea să-și ducă fiul în clasa întâi. A ajuns la poarta școlii și a simțit puțin din fiorul ăla pe care îl aveam cu toții când începea un nou an școlar. A lăsat pe trepte acest sentiment și și‑a spus că acum e părinte și are alte treburi de rezolvat aici.
La secretariat o doamnă l‑a privit cu superioritate: “dumneavoastră nu știți că înscrierile pentru clasa întâi încep pe 5 martie? a scris în toată presa, ba chiar și la televizor…” A privit‑o încruntat, însă a înțeles că argumentul e valid. Da, știa, dar se gândise că poate e nimerit să meargă puțin mai devreme. “Vai, nu, nici vorbă, la ce vă gândiți, înscrierile încep pe 5” a întârit secretara.
Pe 5 martie, dimineața la ora opt șî zece, era din nou în fața aceleiași secretare. Dumneaei l‑a privit cu îngăduință și bune intenții și l‑a întrebat:
- Aveți vreo preferință ca învățător?
Venise cu lecția învățată:
- Da, dacă se poate, la doamna învățătoare Borcan…
- Aaaa, nu se poate, doamna Borcan are deja clasa completă!
- Păi când încep înscrierile? ripostează el. Nu azi? E opt și zece. Cine a fost înaintea mea?
- Nimeni, nimeni, sunteți primul. Dar un părinte grijuliu nu vine așa, chiar pe 5, vine și el mai din timp, să prindă loc.…
* * *
Nu sunt politicienii. Nu sunt țiganii. Nu sunt străinii. Nu sunt corporațiile străine. Suntem noi înșine, purtând eternul război româno-român.
Lasă un comentariu