Pen­tru o țară în care com­pe­ten­țele par să va­lo­reze tot mai pu­țin, îmi pare că în Ro­mâ­nia de azi există un ne­o­biș­nuit de mare in­te­res pen­tru ti­tlu­rile pro­fe­sio­nale. Un pri­vi­tor su­per­fi­cial ar pu­tea fi pă­că­lit de această ar­doare a ti­tu­la­tu­rii ști­in­ți­fice, cre­zând că e poate sem­nul unei as­pi­ra­ții in­te­lec­tu­ale demnă de ad­mi­ra­ția pu­blică. Dar dacă ne co­bo­râm pri­vi­rea în stradă vom fi re­pede lă­mu­riți: ca și în ca­zul ma­și­ni­lor, al ca­se­lor sau al îm­bră­că­min­ții, ro­mâ­nii vor doar să im­pre­sio­neze prin po­se­sia exa­ge­rat abu­n­dentă, ri­si­pi­toare. Un tur de ori­zont al cla­sei po­li­tice ro­mâ­nești ne va arăta – de pildă – cum o mul­țime de in­di­vizi ce o po­pu­lează au în cv-urile per­so­nale o pu­z­de­rie de cur­suri ab­sol­vite, toate cu nume sfo­ră­i­toare, me­nite să im­pre­sio­neze pe cei al că­ror ochi este mai pu­țin obiș­nuit cu bom­bas­tica lim­ba­ju­lui con­tem­po­ran de afaceri.

În vre­mea când lu­cram în Rom­silva și mai apoi, când încă mai aveam le­gă­turi ac­tive cu cei ce lu­crau acolo, am asis­tat la o in­fla­ție de doc­to­ranzi. Șefi de ocoale sil­vice, di­rec­tori și șe­fu­leți, toți dă­du­seră în fre­ne­zia ti­tu­la­tu­rii de doc­tor și nă­vă­li­seră peste fa­cul­ta­tea bra­șo­veană pen­tru a le ob­ține. În­dată au apă­rut și me­ca­nis­mele po­tri­vite pen­tru a servi acest val de do­ri­tori: can­di­da­tul își ale­gea do­me­niul, de unde re­zulta cine îi va fi în­dru­mă­tor. Apoi pri­mea niște lu­crări de doc­to­rat mai vechi și in­di­ca­ții des­pre cum tre­buie să pro­ducă teza de doc­to­rat din această bi­bli­o­gra­fie – evi­dent prin com­pi­la­rea mai mul­tor texte din câ­teva ast­fel de lu­crări, în în­cer­ca­rea de a ob­ține un text nou, ale că­rui surse să fie cât mai greu de iden­ti­fi­cat la un even­tual con­trol. De bună seamă doc­to­ran­du­lui îi re­ve­nea sar­cina de a‑l re­com­pensa pe bu­nul sa­ma­ri­tean în­dru­mă­tor, ceea ce pen­tru un șef de ocol e o treabă lesne de îndeplinit.

Cu tim­pul gri­jile pen­tru even­tu­a­lele con­troale ale lu­cră­ri­lor de doc­to­rat s‑au stins. Sunt în­cre­din­țat că me­ca­nis­mele com­pi­lă­rii s‑au sim­pli­fi­cat într-una, până când s‑au prac­ti­cat co­pi­eri ne­sim­țite ale unor lu­crări mai vechi. Fa­bri­cile de doc­tori sunt tot mai per­for­mante. Îmi amin­tesc că la un mo­ment dat m‑am în­tâl­nit în­tâm­plă­tor cu de­ca­nul fa­cul­tă­ții de sil­vi­cul­tură, care avu­sese o oa­re­care sim­pa­tie pen­tru mine ca stu­dent și care – re­gă­sindu-mă in­gi­ner sil­vic în ad­mi­nis­tra­ția cen­trală a sil­vi­cul­tu­rii ro­mâ­nești – m‑a în­tre­bat de ce nu mă în­scriu la doc­to­rat. I‑am răs­puns pe un ton cam afec­tat și su­pe­rior că, în ziua de azi, e mai ono­rant să nu fii doc­tor de­cât să fii. A zâm­bit ca răs­puns la aro­ganța mea, într-un fel pe care nu l‑am în­țe­les nici­o­dată. Poate a vrut să îmi dea drep­tate, cu amă­ră­ciune. Poate m‑a cre­zut doar naiv.

Re­cen­tele scan­da­luri de pla­giat ale mi­niș­tri­lor de­sem­nați ai în­vă­țămân­tu­lui vin pe ace­eași fi­li­eră ide­a­tică. Dom­nul Ponta a pla­giat la fel. Îm­po­poțo­na­rea cu ti­tluri nu im­pre­sio­nează pe ni­meni: nici pe ale­gă­tori – că­rora le e egal dacă pri­mul mi­nis­tru e doc­tor sau nu – nici pe po­li­ti­cieni – care se sus­țin și pro­mo­vează re­ci­proc pe bază de in­te­rese, nu de me­rite. Os­te­ne­ala de a adă­uga nu­me­lui un pre­fix pse­udo-ști­in­ți­fic nu re­pre­zintă de­cât un or­go­liu per­so­nal a că­rui va­la­bi­li­tate nu de­pă­șește li­mi­tele căr­ții de vi­zită. Pre­su­pu­șii doc­tori în ști­ințe se re­cu­nosc re­ci­proc și știu prea bine cum și-au ob­ți­nut ti­tu­la­tu­rile. Pe cine vor deci să împresioneze?

În ace­eași pe­ri­oadă a ac­ti­vi­tă­ții mele în Rom­silva exista în in­sti­tu­tul de cer­ce­tare sil­vic o ex­pre­sie pe care nu am uitat‑o. Ea des­cria esența gân­di­rii unei în­tregi ca­te­go­rii pro­fe­sio­nale – aceea a cer­ce­tă­to­ri­lor ro­mâni – care aban­do­nase orice pre­ten­ții in­te­lec­tu­ale în fa­voa­rea unui trai căl­duț, de slu­j­baș ne­pro­duc­tiv plătit cu un sa­la­riu me­di­o­cru. Casta cer­ce­tă­to­ri­lor se mul­țu­mea cu pu­țin pen­tru că nu pro­du­cea ni­mic ori­gi­nal, doar hâr­tii. Iar ce­lor ce nu știau cum merg tre­bu­rile în cer­ce­tare – prin­tre care m‑am nu­mă­rat și eu la în­ce­pu­tul ca­ri­e­rei mele fo­res­ti­ere – li se spu­nea cu un ton con­spi­ra­tiv: dragă co­lega, căr­țile din cărți se scriu și re­fe­ra­tele din re­fe­rate se fac!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.