Pentru o țară în care competențele par să valoreze tot mai puțin, îmi pare că în România de azi există un neobișnuit de mare interes pentru titlurile profesionale. Un privitor superficial ar putea fi păcălit de această ardoare a titulaturii științifice, crezând că e poate semnul unei aspirații intelectuale demnă de admirația publică. Dar dacă ne coborâm privirea în stradă vom fi repede lămuriți: ca și în cazul mașinilor, al caselor sau al îmbrăcăminții, românii vor doar să impresioneze prin posesia exagerat abundentă, risipitoare. Un tur de orizont al clasei politice românești ne va arăta – de pildă – cum o mulțime de indivizi ce o populează au în cv-urile personale o puzderie de cursuri absolvite, toate cu nume sforăitoare, menite să impresioneze pe cei al căror ochi este mai puțin obișnuit cu bombastica limbajului contemporan de afaceri.
În vremea când lucram în Romsilva și mai apoi, când încă mai aveam legături active cu cei ce lucrau acolo, am asistat la o inflație de doctoranzi. Șefi de ocoale silvice, directori și șefuleți, toți dăduseră în frenezia titulaturii de doctor și năvăliseră peste facultatea brașoveană pentru a le obține. Îndată au apărut și mecanismele potrivite pentru a servi acest val de doritori: candidatul își alegea domeniul, de unde rezulta cine îi va fi îndrumător. Apoi primea niște lucrări de doctorat mai vechi și indicații despre cum trebuie să producă teza de doctorat din această bibliografie – evident prin compilarea mai multor texte din câteva astfel de lucrări, în încercarea de a obține un text nou, ale cărui surse să fie cât mai greu de identificat la un eventual control. De bună seamă doctorandului îi revenea sarcina de a‑l recompensa pe bunul samaritean îndrumător, ceea ce pentru un șef de ocol e o treabă lesne de îndeplinit.
Cu timpul grijile pentru eventualele controale ale lucrărilor de doctorat s‑au stins. Sunt încredințat că mecanismele compilării s‑au simplificat într-una, până când s‑au practicat copieri nesimțite ale unor lucrări mai vechi. Fabricile de doctori sunt tot mai performante. Îmi amintesc că la un moment dat m‑am întâlnit întâmplător cu decanul facultății de silvicultură, care avusese o oarecare simpatie pentru mine ca student și care – regăsindu-mă inginer silvic în administrația centrală a silviculturii românești – m‑a întrebat de ce nu mă înscriu la doctorat. I‑am răspuns pe un ton cam afectat și superior că, în ziua de azi, e mai onorant să nu fii doctor decât să fii. A zâmbit ca răspuns la aroganța mea, într-un fel pe care nu l‑am înțeles niciodată. Poate a vrut să îmi dea dreptate, cu amărăciune. Poate m‑a crezut doar naiv.
Recentele scandaluri de plagiat ale miniștrilor desemnați ai învățământului vin pe aceeași filieră ideatică. Domnul Ponta a plagiat la fel. Împopoțonarea cu titluri nu impresionează pe nimeni: nici pe alegători – cărora le e egal dacă primul ministru e doctor sau nu – nici pe politicieni – care se susțin și promovează reciproc pe bază de interese, nu de merite. Osteneala de a adăuga numelui un prefix pseudo-științific nu reprezintă decât un orgoliu personal a cărui valabilitate nu depășește limitele cărții de vizită. Presupușii doctori în științe se recunosc reciproc și știu prea bine cum și-au obținut titulaturile. Pe cine vor deci să împresioneze?
În aceeași perioadă a activității mele în Romsilva exista în institutul de cercetare silvic o expresie pe care nu am uitat‑o. Ea descria esența gândirii unei întregi categorii profesionale – aceea a cercetătorilor români – care abandonase orice pretenții intelectuale în favoarea unui trai călduț, de slujbaș neproductiv plătit cu un salariu mediocru. Casta cercetătorilor se mulțumea cu puțin pentru că nu producea nimic original, doar hârtii. Iar celor ce nu știau cum merg treburile în cercetare – printre care m‑am numărat și eu la începutul carierei mele forestiere – li se spunea cu un ton conspirativ: dragă colega, cărțile din cărți se scriu și referatele din referate se fac!
Lasă un comentariu