Exista la un moment dat în PSD un așa-numit grup de la Cluj. În rândurile sale figurile proeminente erau Ioan Rus și Vasile Pușcaș, doi ardeleni cu morgă serioasă și discurs închegat. Din toată fauna pesedistă ei mi se păreau a fi stropul de speranță că stânga politică românească ar putea deveni altceva decât o adunătură de mafioți demagogi. Și nu de puține ori au făcut gesturi care mi-au întărit această impresie.
Dacă vă amintiți, în 2007 ei au fost cei care l‑au răsturnat pe Iliescu, așezându‑l în locul lui pe Geoană. Mișcarea era revoluționară la vremea aceea, când nimeni nu credea că bătrânul comunist poate fi înlăturat din fruntea partidului. Cutremurul pesedist n‑a durat însă prea mult. Geoană a uitat principiile în numele cărora ajunsese în fruntea partidului și a lăsat reforma să cadă în desuet. Vanghelizarea partidului a continuat. Rus și Pușcaș s‑au retras treptat din primele rânduri ale PSD, ajungând până la a amenința — în 2009 — că vor crea o altă formațiune de stânga.
Atunci a apărut la avanscenă Victor Ponta. Și mi-am zis că probabil acesta e sfârșitul definitiv al grupului de la Cluj, pentru că nu-mi închipuiam un mai mare antagonism decât acela dintre suficiența șmecherească a lui Ponta și seriozitatea și decența lui Rus și Pușcaș. Dar, cum spune Topârceanu, “timpul suflă limpede ca vântul” și iată‑l pe domnul Rus ajuns ministru de interne în guvernul șmecherașului Victoraș.
Cu ceva timp în urmă citeam că Radu Mazăre (am dificultăți în a‑i asocia titlul de domn acestui golan de Constanța) îl critica pe Ioan Rus, afirmând că este o “dambla a lui Victor Ponta” și că nu ar trebui să fie ministru, dar îl acceptă până la urmă. Nimic special până aici, ăsta e modul de gândire al unei nulități precum Mazăre, mi-am zis. Surpriza totală a fost reacția lui Rus: are dreptate, am fost cam leneș la partid… Mi-am zis că n‑o fi vrut să stârnească un scandal în PSD, dar ar fi putut măcar să nu comenteze dacă asta îi era intenția.
Pe urmă domnul Rus a mai comis și prostia de a complica inutil lucrurile la arestarea lui Adrian Năstase, pricinuind o adevărată dispută despre corectitudinea intervenției sale telefonice și a indicațiilor prețioase date echipei de polițiști care se duceau să‑l ridice. Din toată harababura iscată, până la urmă se pare că vor plăti polițiștii, deși probabil ei sunt cel mai puțin culpabili.
Mai de curând domnul Rus a scos o perlă și mai mare, afirmând că de la Aristotel și Platon toată lumea a plagiat — de bună seamă apărându‑l pe Victoraș de acuzele de copy-paste. O asemenea prostie, perfectă prin idioțenia ei, este atât de penetrantă încât s‑ar putea ca foarte mulți să o și creadă. Ieri schimbam câteva vorbe cu cineva pe aceeași temă — a plagiatului lui Ponta — și interlocutorul meu îmi explica doct că Ponta n‑a plagiat, ci doar a uitat să pună niște ghilimele, altminteri nu există doctorat care să aducă originalitate în ziua de azi. Aceeași teorie, același tip de gândire. Păi, fraților, atunci ce mai înseamnă doctoratul? Capacitatea de a copia din alte lucrări?
Revenind la Rus, mă întreb ce anume l‑a determinat să se transforme din leu revoluționar într-un cățeluș cu botul pe labe, cum e posibil ca un om care părea să aibă coloană vertebrală să ajungă să pupe mâna unui Mazăre și Ponta? Și, mai mult decât atât, ce speranțe mai sunt ca PSD să aibă în frunte niște oameni măcar serioși și decenți, dacă competenți nu se poate?
Lasă un comentariu