Întrebat în primele zile ale scandalului cu plagiatul despre ce va face dacă povestea se va dovedi adevărată, Victor Ponta a avut două răspunsuri care cred că îl caracterizează complet. Primul a fost că va renunța la titlul de doctor. Al doilea – nuanțat de întrebarea dacă va demisiona din poziția de prim ministru – a fost că nu a încălcat nici o lege și nu vede de ce să se retragă din funcția publică. Pe ambele le‑a însoțit cu zâmbetul acela forțat, pe care îl afișează când încearcă să-și reprime adevăratele opinii și reacții.
Victor Ponta este un produs al clasei politice românești. El nu poate fi altfel decât cei care l‑au acceptat între ei și l‑au educat pentru a le urma. Ceea ce însă îl diferențiază față de ceilalți este nerăbdarea de a parveni. În ciuda faptului că e tânăr, iar cariera sa politică se întinde – teoretic – pe destui ani de acum înainte, Victor Ponta freamătă de dorința de a acapara rapid puterea și de a și‑o însuși, dacă se poate definitiv. Nu vrea și nu poate să aștepte, nu crede că trebuie să merite ceea ce pretinde, nu consideră că mai întâi are de demonstrat ceva. Îmi amintesc că, acum mai mulți ani, lucram ca manager IT și trebuia să angajez un administrator de baze de date. S‑au prezentat la interviu mai mulți tineri cu CV-uri relativ interesante – fiecare însă se dovedea mult mai puțin competent decât se pretindea declarativ, dar toți erau animați de dorința de a avea un salariu mare. Era vremea când salariile creșteau spectaculos și mulți își schimbau job-ul doar ca să mai adauge o sută-două de euro la veniturile lunare. Cu greu își puteau abține dezamăgirea când aflau că salariul oferit nu este cel mai mare din piață, ba chiar unul mi‑a spus de la începutul interviului că – dacă nu ofer un salariu de minim 2000 de euro – nu are rost să pierdem timpul discutând. El nu venise ca să ofere niște competențe, ci ca să colecteze un salariu mai mare. Victor Ponta aparține acestui curent de gândire: nu trebuie să demonstrez nimic, nu trebuie să merit nimic, totul mi se cuvine a priori.
Prin primul său răspuns dovedește că doctoratul nu a fost pentru el decât o zorzoană. Particula de noblețe științifică i s‑a părut că dă bine, dar nu‑i vine greu s‑o arunce la gunoi dacă îi stă în calea idealurilor sale de mărire. A fi doctor în științe nu e nici o mare găselniță – ăsta e mesajul subliminal, prin care duce în derizoriu un titlu ce ar trebui să onoreze orice profesionist. Dar mai mult decât atât, prin ușurința cu care renunță la titlu Victor Ponta recunoaște plagiatul. Dacă ar fi muncit pentru lucrarea de doctorat, dacă ar fi trudit cu adevărat pentru a obține acel titlu, s‑ar fi indignat cu siguranță și s‑ar fi bătut pentru a‑și demonstra corectitudinea. Nimeni nu renunță cu seninătate la ceva dobândit prin muncă grea. Dar doctoratul său de haram a venit, de haram se poate duce…
Al doilea răspuns – cel referitor la posibilitatea de a demisiona din funcția de prim ministru dacă se dovedește plagiatul – îmi clarifică poziția sa față de moralitate. Înainte de a pleca la Bruxelles, unde nu prea avea ce căuta conform legilor acestei țări, Victor Ponta și‑a rotunjit ochii și și‑a săltat sprâncenele la auzul acestei ipoteze. “Am încălcat eu vreo lege?” întreabă el retoric, “e vreo legătură între asta și funcția de prim ministru?”. Ei bine, răspunsul e și da și nu. Legal vorbind nu există o interdicție de a exercita o funcție publică dacă se dovedește că ai plagiat. Moral vorbind, o dată ce te-ai dovedit și hoț și mincinos nu a ce căuta în fruntea guvernului României.
Legal – moral. Legile unui stat nu pot cuprinde prevederi pentru toate situațiile care pot să se ivească în relațiile dintre indivizi, cu siguranță. Pentru asta există legile morale, regulile de conduită în societate, care sunt temelia pe care se construiește un sistem juridic. Legile morale, nescrise, exprimă valorile în care o societate crede, ceea ce o definește ca entitate formată din oameni evoluați. Când valorile lipsesc, morala e de prisos. Sub presiunea celor care vor să încalce legile folosind chichițe și tertipuri, legile moralității sunt constant uzurpate, până când nu mai au nici o importanță, până când nimeni nu le mai recunoaște. Asta fac politicienii români de douăzeci de ani – uzurpă legile moralității prin neaplicare și ignorare, iar asta a dus treptat la anularea valabilității lor. O dată abolite, ele nu se mai aplică nici pe plan individual, în relațiile cotidiene. De pildă a devenit un fapt comun să exagerezi calitățile unui produs și să‑i ascunzi defectele prin marketing – deși e minciună și hoție, nu e ilegal, deci e permis. În viața de zi cu zi tot mai mulți ne comportăm asemeni lui Victor Ponta. Am devenit oare toți ca el?
Nu doar prin afirmații și‑a afirmat Victor Ponta imoralitatea. Faptele îi sunt pe măsură. Nu e nimic ilegal în a trece Monitorul Oficial sub jurisdicția guvernului, dar dacă o faci ca să‑l protejezi pe prietenul Felix Voiculescu – care vrea să beneficieze de o justiție clementă – și ca să împiedici publicarea deciziei CCR prin care ți se atrage atenția că nu ai calitatea de a reprezenta România la Consiliul Europei, se cheamă că ești complet imoral. Dacă desființezi Comisia care ar trebui să cerceteze plagiatul pe care l‑ai comis cu doar o zi înainte de a se pronunța, nu se poate spune că ai comis o ilegalitate – dar e evident un gest imoral și laș.
De la înălțimea funcției sale de prim ministru, Victor Ponta nu a comis nimic ilegal. Ca individ este un hoț și un mincinos. Rămâne de văzut dacă românii vor socoti că un astfel de om poate să le fie lider. Așa cum s‑au mobilizat pentru a‑l apăra pe Raed Arafat, e vremea să afirme la fel de răspicat că nu mai acceptă imoralități, fie ele și legale. Altminteri, tăcerea lor este o confirmare tacită că moralitatea nu e decât un moft intelectual.
Lasă un comentariu