Căci Victor Ponta suntem toți

Între­bat în primele zile ale scan­dalu­lui cu pla­giat­ul despre ce va face dacă povestea se va dove­di ade­vărată, Vic­tor Pon­ta a avut două răspun­suri care cred că îl car­ac­ter­izează com­plet. Primul a fost că va renunța la titlul de doc­tor. Al doilea – nuanțat de între­barea dacă va demi­siona din poz­iția de prim min­istru – a fost că nu a încăl­cat nici o lege și nu vede de ce să se retragă din funcția pub­lică. Pe ambele le‑a însoțit cu zâm­be­tul acela forțat, pe care îl afișează când încearcă să-și reprime ade­văratele opinii și reacții.

Vic­tor Pon­ta este un pro­dus al cla­sei politice românești. El nu poate fi alt­fel decât cei care l‑au accep­tat între ei și l‑au edu­cat pen­tru a le urma. Ceea ce însă îl difer­enți­ază față de ceilalți este nerăb­darea de a par­veni. În ciu­da fap­tu­lui că e tânăr, iar cari­era sa politică se întinde – teo­ret­ic – pe des­tui ani de acum înainte, Vic­tor Pon­ta freamătă de dor­ința de a aca­para rapid put­erea și de a și‑o însuși, dacă se poate defin­i­tiv. Nu vrea și nu poate să aștepte, nu crede că tre­buie să merite ceea ce pretinde, nu con­sid­eră că mai întâi are de demon­strat ceva. Îmi amintesc că, acum mai mulți ani, lucram ca man­ag­er IT și tre­buia să anga­jez un admin­is­tra­tor de baze de date. S‑au prezen­tat la inter­viu mai mulți tineri cu CV-uri rel­a­tiv intere­sante – fiecare însă se dovedea mult mai puțin com­pe­tent decât se pretindea declar­a­tiv, dar toți erau ani­mați de dor­ința de a avea un salariu mare. Era vre­mea când salari­ile creșteau spec­tac­u­los și mulți își schim­bau job-ul doar ca să mai adauge o sută-două de euro la ven­i­turile lunare. Cu greu își puteau abține deza­mă­girea când aflau că salari­ul ofer­it nu este cel mai mare din piață, ba chiar unul mi‑a spus de la începutul inter­vi­u­lui că – dacă nu ofer un salariu de min­im 2000 de euro – nu are rost să pier­dem tim­pul dis­cutând. El nu venise ca să ofere niște com­pe­tențe, ci ca să colecteze un salariu mai mare. Vic­tor Pon­ta aparține aces­tui curent de gândire: nu tre­buie să demon­strez nim­ic, nu tre­buie să mer­it nim­ic, totul mi se cuvine a pri­ori.

Prin primul său răspuns dovedește că doc­tor­at­ul nu a fost pen­tru el decât o zor­zoană. Par­tic­u­la de noblețe ști­inți­fică i s‑a părut că dă bine, dar nu‑i vine greu s‑o arunce la gunoi dacă îi stă în calea ide­alurilor sale de mărire. A fi doc­tor în ști­ințe nu e nici o mare găsel­niță – ăsta e mesajul sub­lim­i­nal, prin care duce în der­i­zo­riu un titlu ce ar tre­bui să onoreze orice pro­fe­sion­ist. Dar mai mult decât atât, prin ușur­ința cu care renunță la titlu Vic­tor Pon­ta recunoaște pla­giat­ul. Dacă ar fi muncit pen­tru lucrarea de doc­tor­at, dacă ar fi tru­dit cu ade­vărat pen­tru a obține acel titlu, s‑ar fi indig­nat cu sig­u­ranță și s‑ar fi bătut pen­tru a‑și demon­stra corec­ti­tudinea. Nimeni nu renunță cu sen­ină­tate la ceva dobân­dit prin muncă grea. Dar doc­tor­at­ul său de haram a ven­it, de haram se poate duce…

Al doilea răspuns – cel refer­i­tor la posi­bil­i­tatea de a demi­siona din funcția de prim min­istru dacă se dovedește pla­giat­ul – îmi clar­i­fică poz­iția sa față de moral­i­tate. Înainte de a ple­ca la Brux­elles, unde nu prea avea ce cău­ta con­form legilor aces­tei țări, Vic­tor Pon­ta și‑a rotun­jit ochii și și‑a săl­tat sprâncenele la auzul aces­tei ipoteze. “Am încăl­cat eu vreo lege?” între­abă el retoric, “e vreo legă­tură între asta și funcția de prim min­istru?”. Ei bine, răspun­sul e și da și nu. Legal vorbind nu există o inter­dicție de a exerci­ta o funcție pub­lică dacă se dovedește că ai pla­giat. Moral vorbind, o dată ce te-ai doved­it și hoț și min­ci­nos nu a ce cău­ta în frun­tea guver­nu­lui României.

Legal – moral. Legile unui stat nu pot cuprinde preved­eri pen­tru toate situ­ați­ile care pot să se ivească în relați­ile din­tre indi­vizi, cu sig­u­ranță. Pen­tru asta există legile morale, reg­ulile de con­duită în soci­etate, care sunt temelia pe care se con­stru­iește un sis­tem juridic. Legile morale, nescrise, exprimă val­o­rile în care o soci­etate crede, ceea ce o definește ca enti­tate for­mată din oameni evolu­ați. Când val­o­rile lipsesc, morala e de pris­os. Sub pre­siunea celor care vor să încalce legile folosind chichițe și ter­tipuri, legile moral­ității sunt con­stant uzur­pate, până când nu mai au nici o impor­tanță, până când nimeni nu le mai recunoaște. Asta fac politi­cienii români de douăze­ci de ani – uzur­pă legile moral­ității prin neapli­care și igno­rare, iar asta a dus trep­tat la anu­larea val­a­bil­ității lor. O dată abo­lite, ele nu se mai aplică nici pe plan indi­vid­ual, în relați­ile coti­di­ene. De pildă a devenit un fapt comun să exagerezi cal­itățile unui pro­dus și să‑i ascun­zi defectele prin mar­ket­ing – deși e min­ci­ună și hoție, nu e ile­gal, deci e per­mis. În viața de zi cu zi tot mai mulți ne com­portăm ase­meni lui Vic­tor Pon­ta. Am devenit oare toți ca el?

Nu doar prin afir­mații și‑a afir­mat Vic­tor Pon­ta imoral­i­tatea. Faptele îi sunt pe măsură. Nu e nim­ic ile­gal în a trece Mon­i­torul Ofi­cial sub juris­dicția guver­nu­lui, dar dacă o faci ca să‑l pro­te­jezi pe pri­etenul Felix Voicules­cu – care vrea să ben­e­fi­cieze de o justiție clemen­tă – și ca să împiedi­ci pub­li­carea deciziei CCR prin care ți se atrage atenția că nu ai cal­i­tatea de a reprezen­ta Româ­nia la Con­sil­i­ul Europei, se cheamă că ești com­plet imoral. Dacă des­fi­ințezi Comisia care ar tre­bui să cerceteze pla­giat­ul pe care l‑ai comis cu doar o zi înainte de a se pro­nunța, nu se poate spune că ai comis o ile­gal­i­tate – dar e evi­dent un gest imoral și laș.

De la înălțimea funcției sale de prim min­istru, Vic­tor Pon­ta nu a comis nim­ic ile­gal. Ca indi­vid este un hoț și un min­ci­nos. Rămâne de văzut dacă românii vor socoti că un ast­fel de om poate să le fie lid­er. Așa cum s‑au mobi­lizat pen­tru a‑l apăra pe Raed Arafat, e vre­mea să afirme la fel de răspi­cat că nu mai accep­tă imoral­ități, fie ele și legale. Alt­minteri, tăcerea lor este o con­fir­mare tac­ită că moral­i­tatea nu e decât un moft int­elec­tu­al.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu