În­tre­bat în pri­mele zile ale scan­da­lu­lui cu pla­gi­a­tul des­pre ce va face dacă po­ves­tea se va do­vedi ade­vă­rată, Vic­tor Ponta a avut două răs­pun­suri care cred că îl ca­rac­te­ri­zează com­plet. Pri­mul a fost că va re­nunța la ti­tlul de doc­tor. Al doi­lea – nu­an­țat de în­tre­ba­rea dacă va de­mi­siona din po­zi­ția de prim mi­nis­tru – a fost că nu a în­căl­cat nici o lege și nu vede de ce să se re­tragă din func­ția pu­blică. Pe am­bele le‑a în­so­țit cu zâm­be­tul acela for­țat, pe care îl afi­șează când în­cearcă să-și re­prime ade­vă­ra­tele opi­nii și re­ac­ții.

Vic­tor Ponta este un pro­dus al cla­sei po­li­tice ro­mâ­nești. El nu poate fi alt­fel de­cât cei care l‑au ac­cep­tat în­tre ei și l‑au edu­cat pen­tru a le urma. Ceea ce însă îl di­fe­ren­ți­ază față de cei­lalți este ne­răb­da­rea de a par­veni. În ciuda fap­tu­lui că e tâ­năr, iar ca­riera sa po­li­tică se în­tinde – te­o­re­tic – pe des­tui ani de acum îna­inte, Vic­tor Ponta frea­mătă de do­rința de a aca­para ra­pid pu­te­rea și de a și‑o în­suși, dacă se poate de­fi­ni­tiv. Nu vrea și nu poate să aș­tepte, nu crede că tre­buie să me­rite ceea ce pre­tinde, nu con­si­deră că mai în­tâi are de de­mon­strat ceva. Îmi amin­tesc că, acum mai mulți ani, lu­cram ca ma­na­ger IT și tre­buia să an­ga­jez un ad­mi­nis­tra­tor de baze de date. S‑au pre­zen­tat la in­ter­viu mai mulți ti­neri cu CV-uri re­la­tiv in­te­re­sante – fi­e­care însă se do­ve­dea mult mai pu­țin com­pe­tent de­cât se pre­tin­dea de­cla­ra­tiv, dar toți erau ani­mați de do­rința de a avea un sa­la­riu mare. Era vre­mea când sa­la­ri­ile creș­teau spec­ta­cu­los și mulți își schim­bau job-ul doar ca să mai ada­uge o sută-două de euro la ve­ni­tu­rile lu­nare. Cu greu își pu­teau ab­ține dez­a­mă­gi­rea când aflau că sa­la­riul ofe­rit nu este cel mai mare din piață, ba chiar unul mi‑a spus de la în­ce­pu­tul in­ter­vi­u­lui că – dacă nu ofer un sa­la­riu de mi­nim 2000 de euro – nu are rost să pier­dem tim­pul dis­cu­tând. El nu ve­nise ca să ofere niște com­pe­tențe, ci ca să co­lec­teze un sa­la­riu mai mare. Vic­tor Ponta apar­ține aces­tui cu­rent de gân­dire: nu tre­buie să de­mon­strez ni­mic, nu tre­buie să me­rit ni­mic, to­tul mi se cu­vine a pri­ori.

Prin pri­mul său răs­puns do­ve­dește că doc­to­ra­tul nu a fost pen­tru el de­cât o zor­zoană. Par­ti­cula de no­blețe ști­in­ți­fică i s‑a pă­rut că dă bine, dar nu‑i vine greu s‑o arunce la gu­noi dacă îi stă în ca­lea ide­a­lu­ri­lor sale de mă­rire. A fi doc­tor în ști­ințe nu e nici o mare gă­sel­niță – ăsta e me­sa­jul su­bli­mi­nal, prin care duce în de­ri­zo­riu un ti­tlu ce ar tre­bui să ono­reze orice pro­fe­si­o­nist. Dar mai mult de­cât atât, prin ușu­rința cu care re­nunță la ti­tlu Vic­tor Ponta re­cu­noaște pla­gi­a­tul. Dacă ar fi mun­cit pen­tru lu­cra­rea de doc­to­rat, dacă ar fi tru­dit cu ade­vă­rat pen­tru a ob­ține acel ti­tlu, s‑ar fi in­dig­nat cu si­gu­ranță și s‑ar fi bă­tut pen­tru a‑și de­mon­stra co­rec­ti­tu­di­nea. Ni­meni nu re­nunță cu se­ni­nă­tate la ceva do­bân­dit prin muncă grea. Dar doc­to­ra­tul său de ha­ram a ve­nit, de ha­ram se poate duce…

Al doi­lea răs­puns – cel re­fe­ri­tor la po­si­bi­li­ta­tea de a de­mi­siona din func­ția de prim mi­nis­tru dacă se do­ve­dește pla­gi­a­tul – îmi cla­ri­fică po­zi­ția sa față de mo­ra­li­tate. Îna­inte de a pleca la Bru­xe­l­les, unde nu prea avea ce că­uta con­form le­gi­lor aces­tei țări, Vic­tor Ponta și‑a rot­u­n­jit ochii și și‑a săl­tat sprân­ce­nele la au­zul aces­tei ipo­teze. “Am în­căl­cat eu vreo lege?” în­treabă el re­toric, “e vreo le­gă­tură în­tre asta și func­ția de prim mi­nis­tru?”. Ei bine, răs­pun­sul e și da și nu. Le­gal vor­bind nu există o in­ter­dic­ție de a exer­cita o func­ție pu­blică dacă se do­ve­dește că ai pla­giat. Mo­ral vor­bind, o dată ce te-ai do­ve­dit și hoț și min­ci­nos nu a ce că­uta în frun­tea gu­ver­nu­lui Ro­mâ­niei.

Le­gal – mo­ral. Le­gile unui stat nu pot cu­prinde pre­ve­deri pen­tru toate si­tu­a­ți­ile care pot să se ivească în re­la­ți­ile din­tre in­di­vizi, cu si­gu­ranță. Pen­tru asta există le­gile mo­rale, re­gu­lile de con­du­ită în so­ci­e­tate, care sunt te­me­lia pe care se con­stru­iește un sis­tem ju­ri­dic. Le­gile mo­rale, ne­scrise, ex­primă va­lo­rile în care o so­ci­e­tate crede, ceea ce o de­fi­nește ca en­ti­tate for­mată din oa­meni evo­lu­ați. Când va­lo­rile lip­sesc, mo­rala e de pri­sos. Sub pre­siu­nea ce­lor care vor să în­calce le­gile fo­lo­sind chi­chițe și ter­ti­puri, le­gile mo­ra­li­tă­ții sunt con­stant uzur­pate, până când nu mai au nici o im­por­tanță, până când ni­meni nu le mai re­cu­noaște. Asta fac po­li­ti­cie­nii ro­mâni de do­uă­zeci de ani – uzurpă le­gile mo­ra­li­tă­ții prin ne­a­pli­care și ig­no­rare, iar asta a dus trep­tat la anu­la­rea va­la­bi­li­tă­ții lor. O dată abo­lite, ele nu se mai aplică nici pe plan in­di­vi­dual, în re­la­ți­ile co­ti­diene. De pildă a de­ve­nit un fapt co­mun să exa­ge­rezi ca­li­tă­țile unui pro­dus și să‑i as­cunzi de­fec­tele prin mar­ke­ting – deși e min­ciună și ho­ție, nu e ile­gal, deci e per­mis. În viața de zi cu zi tot mai mulți ne com­por­tăm ase­meni lui Vic­tor Ponta. Am de­ve­nit oare toți ca el?

Nu doar prin afir­ma­ții și‑a afir­mat Vic­tor Ponta imo­ra­li­ta­tea. Fap­tele îi sunt pe mă­sură. Nu e ni­mic ile­gal în a trece Mo­ni­to­rul Ofi­cial sub ju­ris­dic­ția gu­ver­nu­lui, dar dacă o faci ca să‑l pro­te­jezi pe pri­e­te­nul Fe­lix Vo­i­cu­lescu – care vrea să be­ne­fi­cieze de o jus­ti­ție cle­mentă – și ca să îm­pie­dici pu­bli­ca­rea de­ci­ziei CCR prin care ți se atrage aten­ția că nu ai ca­li­ta­tea de a re­pre­zenta Ro­mâ­nia la Con­si­liul Eu­ro­pei, se cheamă că ești com­plet imo­ral. Dacă desfi­in­țezi Co­mi­sia care ar tre­bui să cer­ce­teze pla­gi­a­tul pe care l‑ai co­mis cu doar o zi îna­inte de a se pro­nunța, nu se poate spune că ai co­mis o ile­ga­li­tate – dar e evi­dent un gest imo­ral și laș.

De la înăl­ți­mea func­ției sale de prim mi­nis­tru, Vic­tor Ponta nu a co­mis ni­mic ile­gal. Ca in­di­vid este un hoț și un min­ci­nos. Rămâne de vă­zut dacă ro­mâ­nii vor so­coti că un ast­fel de om poate să le fie li­der. Așa cum s‑au mo­bi­li­zat pen­tru a‑l apăra pe Raed Ara­fat, e vre­mea să afirme la fel de răs­pi­cat că nu mai ac­ceptă imo­ra­li­tăți, fie ele și le­gale. Alt­min­teri, tă­ce­rea lor este o con­fir­mare ta­cită că mo­ra­li­ta­tea nu e de­cât un moft in­te­lec­tual.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.