A mă­sura cu­vin­tele este o de­prin­dere cu care nu ne naș­tem, ci pe care o do­bân­dim prin edu­ca­ție și în­de­lungă stă­ru­ință. Co­pii fi­ind, sun­tem ușor ade­me­niți de pro­pria fire să dez­le­găm ba­ie­rele lim­bii, lă­sând să se audă gân­duri care ar fi fost mai bine să rămână nea­u­zite. În­vă­țăm pe pro­pria piele să ne cen­zu­răm sin­ce­ri­tă­țile  lip­site de tact și ex­ce­sele emo­țio­nale, pas cu pas, iar unii din­tre noi că­dem în la­tura opusă, de­ve­nind chiar ar­tiști în a tă­i­nui cu bună ști­ință ade­vă­rul, lăsându‑l să vadă lu­mina zi­lei doar în mă­sura și în ca­dența care ser­vește in­te­re­su­lui nos­tru. De la o vâr­stă în­ce­pem să în­țe­le­gem că a vorbi fără auto­cen­zura ra­țiu­nii e semn de imaturitate.

* * *

Cu ceva vreme în urmă, Crin An­to­ne­scu ți­nea un dis­curs în fața Par­la­men­tu­lui. Era seara dez­ba­te­ri­lor pri­le­ju­ite de sus­pen­da­rea pre­șe­din­te­lui Ro­mâ­niei, iar Crin se sim­țea cu de­o­se­bire in­spi­rat și emo­țio­nat de ceea ce urma să se în­tâm­ple. Toc­mai fu­sese uns pre­șe­dinte al Se­na­tu­lui, deci era la mi­nute dis­tanță de a de­veni pre­șe­dinte in­te­ri­mar al Ro­mâ­niei — po­zi­ția la care visa în se­cret de multă vreme și pen­tru care a re­pe­tat de atâ­tea ori im­pos­ta­ția, acasă, în fața oglin­zii de la baie. Ne­go­ci­e­rile cu ma­ghia­rii și pro­gre­siș­tii se în­che­ia­seră, vic­to­ria din Par­la­ment era si­gură. Doamne, clipa era atât de aproape!

Dar nu, nu pu­tea să fie o vic­to­rie seacă și sear­bădă. Ci­neva tre­buia să‑i dea di­men­siu­nile pe care el le per­ce­pea, ci­neva tre­buia să exalte mul­ți­mea, să‑l aclame și să‑l ova­țio­neze. Și cum ni­meni nu era pri­ce­put s‑o facă, tre­buia să se aclame sin­gur. A luat cu­vân­tul. A în­ce­put ferm și ame­nin­ță­tor. A con­ti­nuat în cres­cendo. Orele pe­tre­cute în fața oglin­zii din baie, când lu­mea cre­dea că doarme târ­ziu, își ară­tau roa­dele. Cu­vin­tele cur­geau, țâș­neau chiar, eru­peau cu forța unui vul­can de ne­stă­vi­lit. A ajuns la cli­max spu­nând: “Dru­mu­rile mele şi ale dvs dom­nule preşe­dinte, ori­unde v‑aţi afla, se des­part. Ne cam des­pă­rţim. Dacă nu veţi fi de­mis la re­fe­ren­dum eu, Crin An­to­ne­scu, mă re­trag de­fi­ni­tiv din vi­aţa po­li­tică”. Sala exulta , aclamându‑l: ce om, ce bărbat!

Nu‑i era de ajuns. Se voia nu doar cu­ra­jos, ci și mo­ral. A adă­u­gat sub­li­ni­ind fi­e­care cu­vânt: “Tre­buie să ştie dom­nul preşe­dinte, tre­buie să ştim toţi care fa­cem po­li­tică până la nive­lul de a asuma res­pon­sa­bi­li­tăţi în sta­tul şi în sis­te­mul po­li­tic ro­mâ­nesc că, în anu­mite îm­pre­ju­rări şi în anu­mite fun­cţii, vorba, de­cla­ra­ţia în­seamnă faptă”. Vic­to­ria era totală.

Un ceas mai târ­ziu Co­tro­ce­niul era al său.

* * *

 Azi Vic­tor Ponta a tre­buit să ad­mită la Bru­xe­l­les că de­ci­zia Cur­ții Con­sti­tu­țio­nale este apli­ca­bilă și re­fe­ren­du­mu­lui din 29 iu­lie. Acasă, mai ma­rii PSD și PNL pro­ba­bil că îl bles­te­mau pen­tru că n‑a știut să re­ziste și să ne­go­cieze. Ce dracu’, azi s‑a vă­zut cu ăia care îi sunt pri­e­teni, so­ci­a­liș­tii! Dacă azi a ce­dat așa ușor, mâine când se vede cu du­ș­mă­no­șii ăia de po­pu­lari ce‑o să mai facă?

La Co­tro­ceni, Crin me­di­tează la foaia de hâr­tie pe care Bă­sescu i‑a lăsat‑o ca să-și scrie de­mi­sia în ca­zul în care nu pierde re­fe­ren­du­mul. Ceea ce pare din ce în ce mai pro­ba­bil. In anu­mite îm­pre­ju­rări și în anu­mite func­ții, vorba, de­cla­ra­ția în­seamnă faptă. Crin se în­dreaptă, ca de atâ­tea ori, spre oglinda de la baie. Mă­car să fie un dis­curs gran­dios, dacă tot va fi ultimul.

* * *

De la o vâr­stă în­ce­pem să în­țe­le­gem că a vorbi fără auto­cen­zura ra­țiu­nii e semn de ima­tu­ri­tate. Unii însă nu apucă să îm­pli­nească acea vârstă.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ionut Niculescu

    So­rine draga, aici la Montreal e tre­cut acum de mie­zul nop­tii. Toc­mai m‑am in­tors de la un exa­men foarte dur in Can­a­dian Ta­xa­tion la McGill…ce mai, som­nul nu pare sa-mi dea tar­coale, parca tot sunt co­nec­tat la ten­siu­nea exa­me­nu­lui si ma gan­desc sa-mi im­par­ta­sesc cu tine si cu ci­ti­to­rii blo­gu­lui tau niste pareri…

    Pana una-alta tre­buie sa te fe­li­cit cal­du­ros pen­tru ini­ti­a­tiva aces­tui blog, ca dealt­fel si pen­tru ca­li­ta­tea de­parte de orice ta­gada a ana­li­ze­lor po­li­tico-so­ci­ale pe care le faci aici. Cha­peau, mon cher ami, chapeau!

    In li­mita tim­pu­lui dis­po­ni­bil am sa in­cerc sa fiu o pre­zenta con­stanta “in te­ren”, asta si pen­tru a de­mon­stra ca noi, cei ce sun­tem acum de­parte de tara da­to­rita vi­ci­si­tu­di­ni­lor vre­mu­ri­lor pe care le traim, avem aten­tia treaza asu­pra re­a­li­ta­ti­lor din tara si traim cu in­ten­si­tate ma­xima eve­ni­men­tele care se pe­trec acolo. 

    Draga So­rine, as dori sa fo­lo­sesc pen­tru in­ce­put ex­pre­sia ce ne sta­tea me­reu pe var­ful lim­bii cand ju­cam bri­dge (O, tem­pora! O, mo­res!) intr-un ritm in­dra­cit, cu Mel­cul si Dum­ne­zeu sa‑l odih­neasca doc­to­rul Flo­rescu: “Da’ mai da‑o si‑n kilu’ Saftei de bul, mai voinicule!!!” 

    Adica suc­ce­siu­nea bu­l­ver­santa a eve­ni­men­te­lor po­li­tice in­terne face din co­men­ta­to­rii po­li­tici cu pre­ten­tii niste ce­ta­teni turmentati…d‑apai din noi, mon cher? Pai sa am par­don, adica noi, ca ale­ga­tori, ca­re­va­sa­zica, noi, cu cine vo­tam la re­fe­ren­dum? Bine, pen­tru mine nu e clar inca daca am sa pot vota, fi­indca Dom Nae Tonta Ca­ta­vencu sta sa clo­ceasca alta ga­sel­nita, alt caraghioslac…Stai sa vezi, nei­cu­so­rule, stai sa vezi comedie…vrea sa ne um­ble pe la in­che­ie­tu­rile bra­ci­na­ri­lor, sa ne lo­veasca in amo­rul nos­tru de con­tri­bu­a­bili fer­venti si con­stanti, prin mi­li­ar­dele de coco ce le tri­mi­tem anual in tara sa sus­ti­nem pe cei ce nu mai fac fata la fel de fel de bi­ruri in­chi­pu­ite na­sco­cite de gu­ver­nanti, adica vor sa ne in­ter­zica drep­tul de vot, mon cher…voturi care stie mu­siu Dom Tonta Nae Ca­ta­vencu unde se tot duc ele…ca pe noi nu ne duce cu pre­sul de Ion Baiesu…la noi nu merge cu cioara vop­sita sa zici ca‑i porumbel…

    Eu stiu cu cine am sa vo­tez, asta e clar, ca dealt­fel si toti pri­e­te­nii mei de aici, dar to­tusi ma in­treb: “Oare va­po­rea­nul mai este an­co­rat (sic!) in re­a­li­tate?”. Si‑a su­fle­cat ma­ne­cile, s‑a mu­tat in bi­roul de cam­pa­nie, tine co­pii in brate, vor­beste de cin­ste, i‑a pus pe “po­rum­ba­cii” lui prea-pa­tati sa se im­brace in alb, sa po­zeze in fete mari…oare cir­cul asta o fi so­lu­tia pen­tru a mo­bi­liza pen­tru a mia oara pe cei ce inca mai cred intr‑o Ro­ma­nie democratica?

    Nu stiu…dar stiu ca cei­lalti, prin fe­lul gro­tesc in care au ta­ba­rat pe cio­lan, mi-au pro­dus o sila fara margini…doar la co­lec­ti­vi­zare, cand co­mu­nis­tii i‑au fu­rat pa­man­tul lui ta­taia cu japca, se mai pro­ceda asa…

    • Sorin Sfirlogea

      Ace­leași în­do­ieli le am și eu. Nu știu dacă ma­tro­zul e pus pe treabă, deși pri­vind re­tros­pec­tiv există și as­pecte po­zi­tive ale “domniei” lui. Cert este că mă în­gro­zește res­ta­u­ra­ția use­listă și graba lor de a pune mâna pe toate pâr­ghi­ile. De aceea pre­fer să știu că la Co­tro­ceni e ci­neva care ține un ochi asu­pra lor.

      Mul­țu­mesc pen­tru apre­ci­eri. Ceea ce în­cerc este să gân­desc cu voce tare, fără pre­ten­ția că am în­tot­dea­una drep­tate. Mi se pare că e im­po­rant să co­mu­ni­căm mai mult și de aceea cu cât par­ti­cipă mai mulți la co­mu­ni­care, cu atât e mai pro­ba­bil să în­țe­le­gem mai bine ce (ni) se în­tâm­plă. Deci, dacă ți se pare in­te­re­sant un su­biect, un ar­ti­col, spune și altora…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.