Toți vor­bim des­pre sta­tul co­rupt în care trăim. Toți sun­tem ne­mul­țu­miți de fap­tul că ser­vi­ci­ile ad­mi­nis­tra­tive pu­blice sunt sub orice cri­tică. Toți spu­nem că atunci când ne in­ter­sec­tăm cu func­țio­na­rul pu­blic se de­clan­șează un șir de eve­ni­mente ge­ne­ra­toare de nervi și frus­trări. Toți sun­tem de acord că sta­tul tre­buie mo­der­ni­zat. Dar hai să vă po­ves­tesc cum se pun în prac­tică pu­ți­nele mă­suri de restructurare.

Mai în­tâi am să vă lă­mu­resc că am lu­crat într‑o firmă de con­sul­tanță IT, din­tre cele care im­ple­men­tează software pen­tru mari com­pa­nii. Printr‑o sumă de în­tâm­plări asu­pra că­rora n‑am să in­sist acum, firma IT a ajuns să-și schimbe ac­țio­na­ri­a­tul. Noii pro­pri­e­tari erau mai pu­țin in­te­re­sați de afa­ce­rile cu pri­va­ții și mult mai orien­tați că­tre con­trac­tele cu sta­tul. Pe de o parte și pen­tru că criza eco­no­mică sub­ți­ase con­si­de­ra­bil piața IT din zona pri­vată — re­du­ce­rile de cos­turi în­cep în­tot­dea­una cu mar­ke­tin­gul și IT-ul — dar mai ales pen­tru că domnii res­pec­tivi aveau deja con­e­xiu­nile ne­ce­sare în zona ad­mi­nis­tra­ției pu­blice. Dum­ne­zeu m‑a aju­tat să scap des­tul de re­pede din con­junc­tura care se crea acolo, dar am apu­cat to­tuși să des­ci­frez cam cum se fac ast­fel de afaceri.

Etapa 1 — Ana­liza con­trac­te­lor scoase la licitație

O per­soană de­di­cată aces­tei sar­cini mo­ni­to­riza per­ma­nent site-ul de li­ci­ta­ții pu­blice, fai­mo­sul Sis­tem Elec­tro­nic pen­tru Achi­zi­ții Pu­blice, pe scurt SEAP. Ea anunța ma­na­ge­men­tul (din care fă­ceam și eu parte) des­pre apa­ri­ți­ile de con­tracte noi. Ma­na­ge­rii se în­tru­neau pe­ri­o­dic și luau în dis­cu­ție aceste noi oport­u­ni­tăți, dar nu prin se­lec­ta­rea ce­lor pen­tru care exis­tau com­pe­tențe in­terne, ci a ce­lor care pă­reau in­te­re­sante fi­nan­ciar. Se dis­cuta des­pre cine e pro­ba­bil să par­ti­cipe și care ar fi po­ten­ți­a­lii câști­gă­tori deja știuți. Se dă­deau la o parte con­trac­tele fă­cute pen­tru o anu­mită firmă, pen­tru că nu era de do­rit un con­flict inu­til cu mai ma­rii pie­ței IT. Se ce­rea stu­di­e­rea ca­ie­te­lor de sar­cini pen­tru con­trac­tele de­sem­nate drept interesante.

Etapa 2 — Fa­bri­ca­rea eligibilității

Pri­mul ele­ment care tre­buia stu­diat era eli­gi­bi­li­ta­tea. Con­di­ți­ile de par­ti­ci­pare erau atent ana­li­zate pen­tru a se de­ter­mina mo­dul în care firma pu­tea să le si­mu­leze. Acolo unde nu se pu­teau in­venta com­pe­ten­țele sau ex­per­ti­zele teh­nice obli­ga­to­rii, se ini­ția o că­u­tare a unei firme care le are și pu­tea oferi CV-urile res­pec­tive, evi­dent pe pre­miza unei co­la­bo­rări vi­i­toare. Noii ac­țio­nari știau foarte multe des­pre ce se ve­ri­fică în mod scru­pu­los și ce se poate mă­slui cu ne­ru­și­nare pen­tru că ni­meni nu ar ve­ri­fica așa ceva. Se fa­bri­cau CV-uri false sau se com­ple­tau cele exis­tente cu ex­per­tize pe care oa­me­nii res­pec­tivi nu le aveau.

Etapa 3 — Ela­bo­ra­rea ofer­tei tehnice

În fine se ajun­gea la so­lu­ția teh­nică ofe­rită. Aici in­tram și eu în scenă, pri­mind sar­cina de a co­rela munca ar­hi­tec­ți­lor ast­fel în­cât să res­pec­tăm cri­te­ri­ile fi­nan­ci­are. Dacă era o li­ci­ta­ție cu ofertă unică, atunci pre­țul tre­buia co­bo­rât până la un prag de com­pe­ti­ti­vi­tate. Dacă era o ca­li­fi­care pre­a­la­bilă și apoi o li­ci­ta­ție elec­tro­nică des­chisă, pre­țul tre­buia să fie pe la nive­lul ma­xim per­mis de ca­ie­tul de sar­cini, ca să fie de unde scă­dea. Conta mai pu­țin ca­li­ta­tea so­lu­ței teh­nice. Orice mer­gea, dacă res­pecta ce­rin­țele și era cât mai ieftim. Se spe­cula orice ne­cla­ri­tate a ca­ie­tu­lui de sar­cini pen­tru a oferi cele mai sim­ple și mai ieftine rezolvări.

Etapa 4 — Par­ti­ci­pa­rea la licitație

Ci­neva ar pu­tea crede că ăsta e mo­men­tul de apo­geu al în­tre­gu­lui pro­ces. Nici­de­cum. Am aflat cu stu­poare că nu e atât de im­por­tant să câștigi, ci să in­tri în re­la­ție cu câști­gă­to­rii. Dacă sunt o firmă mai mică îi poți șan­taja cu con­tes­ta­ția, caz în care de­geaba au prins con­trac­tul că nu se pot apuca de el până nu se cla­ri­fică re­cla­ma­ția pe care ai depus‑o. Și o ast­fel de con­tes­ta­ție se poate ter­gi­versa cu lu­nile dacă ai niște avo­cați pri­ce­puți. Îi poți forța să co­la­bo­reze pen­tru că ai re­la­ții la be­ne­fi­ci­a­rul fi­nal, de obi­cei un mi­nis­ter, care îl in­for­mează dis­cret pe câști­gă­tor cu cine ar tre­bui să co­la­bo­reze ca să fie to­tul ok. Și așa mai departe…

Etapa 5 — Pres­ta­rea serviciilor

Aici e par­tea cea mai pu­țin im­por­tantă pen­tru an­tre­pre­nor, cu ex­cep­ția ter­me­ne­lor la care tre­buie fac­tu­rat și în­ca­sat. Dacă te afli într‑o in­sti­tu­ție “pri­e­te­noasă” cu ac­țio­na­rii, lu­cru­rile se re­zolvă printr-un te­le­fon care re­zolvă toate pro­ble­mele și dez­leagă ba­ie­rele pun­gu­ței bu­ge­tare. Dacă nu, ghi­nion, tre­buie să transpiri și să lă­mu­rești șlea­hta de an­ga­jați ad­mi­nis­tra­tivi — de obi­cei in­com­pe­tenți și frus­trați — că so­lu­ția de ra­hat pe care le‑o fur­ni­zezi este exact ce scria în ca­ie­tul de sar­cini că tre­buie să fie. Ceea ce este un lung pri­lej de vorbe și de ipo­teze. Nu v‑ați dori să fiți ma­na­ger de pro­iect într-un ast­fel de caz.

Epi­log

În urma unei ast­fel de epo­pei ac­țio­na­rul ro­mân se alege cu ba­nii sta­tu­lui, di­rec­to­rii din ad­mi­nis­tra­ție se aleg cu șpă­gile, an­ga­ja­ții fir­mei pri­vate se aleg cu ner­vii praf și sa­la­ri­ile plătite, an­ga­ja­ții ad­mi­nis­tra­tivi se aleg cu frus­trări și mai mari din ca­uza unor sis­teme noi pe care nu le în­țe­leg, dar tre­buie să le ad­mi­nis­treze. Iar noi ce­tă­țe­nii nu ne ale­gem cu ni­mic. Pre­su­pusa mo­der­ni­zare a ad­mi­nis­tra­ției rămâne doar o vorbă, deși sta­tis­tic s‑au mai chel­tuit câ­teva mi­li­oane de euro pen­tru ea.

Ceea ce e mai trist e că sunt câ­teva mii de oa­meni care lu­crează în ast­fel de firme IT. Ei știu des­pre ce vor­besc. Ei cu­nosc ade­vă­rul. Și ei sunt ne­mul­țu­mți de țara în care tră­iesc. Dar în fi­e­care zi ig­noră fap­tul că, ac­cep­tând să lu­creze în ast­fel de firme, pun umă­rul la în­ră­u­tă­ți­rea si­tu­a­ției. Pen­tru că, fără co­la­bo­ra­ți­o­nis­mul lor vi­no­vat așa ceva nu s‑ar pu­tea în­tâm­pla. Iar fap­tul că au cre­dite de plătit nu e o scuză, ci e cap­cana în care sin­guri au in­trat și din care acum nu mai pot ieși. E un pre­text sub care se as­cund ca să nu re­cu­noască fap­tul că, ase­meni ma­jo­ri­tă­ții ro­mâ­ni­lor, me­rită țara în care trăiesc.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.