Toți vorbim despre statul corupt în care trăim. Toți suntem nemulțumiți de faptul că serviciile administrative publice sunt sub orice critică. Toți spunem că atunci când ne intersectăm cu funcționarul public se declanșează un șir de evenimente generatoare de nervi și frustrări. Toți suntem de acord că statul trebuie modernizat. Dar hai să vă povestesc cum se pun în practică puținele măsuri de restructurare.
Mai întâi am să vă lămuresc că am lucrat într‑o firmă de consultanță IT, dintre cele care implementează software pentru mari companii. Printr‑o sumă de întâmplări asupra cărora n‑am să insist acum, firma IT a ajuns să-și schimbe acționariatul. Noii proprietari erau mai puțin interesați de afacerile cu privații și mult mai orientați către contractele cu statul. Pe de o parte și pentru că criza economică subțiase considerabil piața IT din zona privată — reducerile de costuri încep întotdeauna cu marketingul și IT-ul — dar mai ales pentru că domnii respectivi aveau deja conexiunile necesare în zona administrației publice. Dumnezeu m‑a ajutat să scap destul de repede din conjunctura care se crea acolo, dar am apucat totuși să descifrez cam cum se fac astfel de afaceri.
Etapa 1 — Analiza contractelor scoase la licitație
O persoană dedicată acestei sarcini monitoriza permanent site-ul de licitații publice, faimosul Sistem Electronic pentru Achiziții Publice, pe scurt SEAP. Ea anunța managementul (din care făceam și eu parte) despre aparițiile de contracte noi. Managerii se întruneau periodic și luau în discuție aceste noi oportunități, dar nu prin selectarea celor pentru care existau competențe interne, ci a celor care păreau interesante financiar. Se discuta despre cine e probabil să participe și care ar fi potențialii câștigători deja știuți. Se dădeau la o parte contractele făcute pentru o anumită firmă, pentru că nu era de dorit un conflict inutil cu mai marii pieței IT. Se cerea studierea caietelor de sarcini pentru contractele desemnate drept interesante.
Etapa 2 — Fabricarea eligibilității
Primul element care trebuia studiat era eligibilitatea. Condițiile de participare erau atent analizate pentru a se determina modul în care firma putea să le simuleze. Acolo unde nu se puteau inventa competențele sau expertizele tehnice obligatorii, se iniția o căutare a unei firme care le are și putea oferi CV-urile respective, evident pe premiza unei colaborări viitoare. Noii acționari știau foarte multe despre ce se verifică în mod scrupulos și ce se poate măslui cu nerușinare pentru că nimeni nu ar verifica așa ceva. Se fabricau CV-uri false sau se completau cele existente cu expertize pe care oamenii respectivi nu le aveau.
Etapa 3 — Elaborarea ofertei tehnice
În fine se ajungea la soluția tehnică oferită. Aici intram și eu în scenă, primind sarcina de a corela munca arhitecților astfel încât să respectăm criteriile financiare. Dacă era o licitație cu ofertă unică, atunci prețul trebuia coborât până la un prag de competitivitate. Dacă era o calificare prealabilă și apoi o licitație electronică deschisă, prețul trebuia să fie pe la nivelul maxim permis de caietul de sarcini, ca să fie de unde scădea. Conta mai puțin calitatea soluței tehnice. Orice mergea, dacă respecta cerințele și era cât mai ieftim. Se specula orice neclaritate a caietului de sarcini pentru a oferi cele mai simple și mai ieftine rezolvări.
Etapa 4 — Participarea la licitație
Cineva ar putea crede că ăsta e momentul de apogeu al întregului proces. Nicidecum. Am aflat cu stupoare că nu e atât de important să câștigi, ci să intri în relație cu câștigătorii. Dacă sunt o firmă mai mică îi poți șantaja cu contestația, caz în care degeaba au prins contractul că nu se pot apuca de el până nu se clarifică reclamația pe care ai depus‑o. Și o astfel de contestație se poate tergiversa cu lunile dacă ai niște avocați pricepuți. Îi poți forța să colaboreze pentru că ai relații la beneficiarul final, de obicei un minister, care îl informează discret pe câștigător cu cine ar trebui să colaboreze ca să fie totul ok. Și așa mai departe…
Etapa 5 — Prestarea serviciilor
Aici e partea cea mai puțin importantă pentru antreprenor, cu excepția termenelor la care trebuie facturat și încasat. Dacă te afli într‑o instituție “prietenoasă” cu acționarii, lucrurile se rezolvă printr-un telefon care rezolvă toate problemele și dezleagă baierele punguței bugetare. Dacă nu, ghinion, trebuie să transpiri și să lămurești șleahta de angajați administrativi — de obicei incompetenți și frustrați — că soluția de rahat pe care le‑o furnizezi este exact ce scria în caietul de sarcini că trebuie să fie. Ceea ce este un lung prilej de vorbe și de ipoteze. Nu v‑ați dori să fiți manager de proiect într-un astfel de caz.
Epilog
În urma unei astfel de epopei acționarul român se alege cu banii statului, directorii din administrație se aleg cu șpăgile, angajații firmei private se aleg cu nervii praf și salariile plătite, angajații administrativi se aleg cu frustrări și mai mari din cauza unor sisteme noi pe care nu le înțeleg, dar trebuie să le administreze. Iar noi cetățenii nu ne alegem cu nimic. Presupusa modernizare a administrației rămâne doar o vorbă, deși statistic s‑au mai cheltuit câteva milioane de euro pentru ea.
Ceea ce e mai trist e că sunt câteva mii de oameni care lucrează în astfel de firme IT. Ei știu despre ce vorbesc. Ei cunosc adevărul. Și ei sunt nemulțumți de țara în care trăiesc. Dar în fiecare zi ignoră faptul că, acceptând să lucreze în astfel de firme, pun umărul la înrăutățirea situației. Pentru că, fără colaboraționismul lor vinovat așa ceva nu s‑ar putea întâmpla. Iar faptul că au credite de plătit nu e o scuză, ci e capcana în care singuri au intrat și din care acum nu mai pot ieși. E un pretext sub care se ascund ca să nu recunoască faptul că, asemeni majorității românilor, merită țara în care trăiesc.
Lasă un comentariu