Țara pe care o merităm

Toți vor­bim des­pre sta­tul corupt în care trăim. Toți sun­tem nemul­țu­miți de fap­tul că ser­vi­ci­ile admi­nis­tra­tive publice sunt sub orice cri­tică. Toți spu­nem că atunci când ne inter­sec­tăm cu func­țio­na­rul public se declan­șează un șir de eve­ni­mente gene­ra­toare de nervi și frus­trări. Toți sun­tem de acord că sta­tul tre­buie moder­ni­zat. Dar hai să vă poves­tesc cum se pun în prac­tică puți­nele măsuri de res­truc­tu­rare.

Mai întâi am să vă lămu­resc că am lucrat într‐o firmă de con­sul­tanță IT, din­tre cele care imple­men­tează software pen­tru mari com­pa­nii. Printr‐o sumă de întâm­plări asu­pra cărora n‐am să insist acum, firma IT a ajuns să‐și schimbe acțio­na­ri­a­tul. Noii pro­pri­e­tari erau mai puțin inte­re­sați de afa­ce­rile cu pri­va­ții și mult mai orien­tați către con­trac­tele cu sta­tul. Pe de o parte și pen­tru că criza eco­no­mică sub­ți­ase con­si­de­ra­bil piața IT din zona pri­vată – redu­ce­rile de cos­turi încep întot­dea­una cu mar­ke­tin­gul și IT‐ul – dar mai ales pen­tru că domnii res­pec­tivi aveau deja con­e­xiu­nile nece­sare în zona admi­nis­tra­ției publice. Dum­ne­zeu m‐a aju­tat să scap des­tul de repede din con­junc­tura care se crea acolo, dar am apu­cat totuși să des­ci­frez cam cum se fac ast­fel de afa­ceri.

Etapa 1 – Ana­liza con­trac­te­lor scoase la lici­ta­ție

O per­soană dedi­cată aces­tei sar­cini moni­to­riza per­ma­nent site‐ul de lici­ta­ții publice, fai­mo­sul Sis­tem Elec­tro­nic pen­tru Achi­zi­ții Publice, pe scurt SEAP. Ea anunța mana­ge­men­tul (din care făceam și eu parte) des­pre apa­ri­ți­ile de con­tracte noi. Mana­ge­rii se întru­neau peri­o­dic și luau în dis­cu­ție aceste noi oport­u­ni­tăți, dar nu prin selec­ta­rea celor pen­tru care exis­tau com­pe­tențe interne, ci a celor care păreau inte­re­sante finan­ciar. Se dis­cuta des­pre cine e pro­ba­bil să par­ti­cipe și care ar fi poten­ți­a­lii câști­gă­tori deja știuți. Se dădeau la o parte con­trac­tele făcute pen­tru o anu­mită firmă, pen­tru că nu era de dorit un con­flict inu­til cu mai marii pie­ței IT. Se cerea stu­di­e­rea caie­te­lor de sar­cini pen­tru con­trac­tele desem­nate drept inte­re­sante.

Etapa 2 – Fabri­ca­rea eli­gi­bi­li­tă­ții

Pri­mul ele­ment care tre­buia stu­diat era eli­gi­bi­li­ta­tea. Con­di­ți­ile de par­ti­ci­pare erau atent ana­li­zate pen­tru a se deter­mina modul în care firma putea să le simu­leze. Acolo unde nu se puteau inventa com­pe­ten­țele sau exper­ti­zele teh­nice obli­ga­to­rii, se ini­ția o cău­tare a unei firme care le are și putea oferi CV‐urile res­pec­tive, evi­dent pe pre­miza unei cola­bo­rări vii­toare. Noii acțio­nari știau foarte multe des­pre ce se veri­fică în mod scru­pu­los și ce se poate măslui cu neru­și­nare pen­tru că nimeni nu ar veri­fica așa ceva. Se fabri­cau CV‐uri false sau se com­ple­tau cele exis­tente cu exper­tize pe care oame­nii res­pec­tivi nu le aveau.

Etapa 3 – Ela­bo­ra­rea ofer­tei teh­nice

În fine se ajun­gea la solu­ția teh­nică ofe­rită. Aici intram și eu în scenă, pri­mind sar­cina de a corela munca arhi­tec­ți­lor ast­fel încât să res­pec­tăm cri­te­ri­ile finan­ci­are. Dacă era o lici­ta­ție cu ofertă unică, atunci pre­țul tre­buia cobo­rât până la un prag de com­pe­ti­ti­vi­tate. Dacă era o cali­fi­care pre­a­la­bilă și apoi o lici­ta­ție elec­tro­nică des­chisă, pre­țul tre­buia să fie pe la nive­lul maxim per­mis de caie­tul de sar­cini, ca să fie de unde scă­dea. Conta mai puțin cali­ta­tea solu­ței teh­nice. Orice mer­gea, dacă res­pecta cerin­țele și era cât mai ieftim. Se spe­cula orice necla­ri­tate a caie­tu­lui de sar­cini pen­tru a oferi cele mai sim­ple și mai ieftine rezol­vări.

Etapa 4 – Par­ti­ci­pa­rea la lici­ta­ție

Cineva ar putea crede că ăsta e momen­tul de apo­geu al între­gu­lui pro­ces. Nici­de­cum. Am aflat cu stu­poare că nu e atât de impor­tant să câștigi, ci să intri în rela­ție cu câști­gă­to­rii. Dacă sunt o firmă mai mică îi poți șan­taja cu con­tes­ta­ția, caz în care degeaba au prins con­trac­tul că nu se pot apuca de el până nu se cla­ri­fică recla­ma­ția pe care ai depus‐o. Și o ast­fel de con­tes­ta­ție se poate ter­gi­versa cu lunile dacă ai niște avo­cați pri­ce­puți. Îi poți forța să cola­bo­reze pen­tru că ai rela­ții la bene­fi­ci­a­rul final, de obi­cei un minis­ter, care îl infor­mează dis­cret pe câști­gă­tor cu cine ar tre­bui să cola­bo­reze ca să fie totul ok. Și așa mai departe…

Etapa 5 – Pres­ta­rea ser­vi­ci­i­lor

Aici e par­tea cea mai puțin impor­tantă pen­tru antre­pre­nor, cu excep­ția ter­me­ne­lor la care tre­buie fac­tu­rat și înca­sat. Dacă te afli într‐o insti­tu­ție "pri­e­te­noasă" cu acțio­na­rii, lucru­rile se rezolvă printr‐un tele­fon care rezolvă toate pro­ble­mele și dez­leagă baie­rele pun­gu­ței buge­tare. Dacă nu, ghi­nion, tre­buie să transpiri și să lămu­rești șlea­hta de anga­jați admi­nis­tra­tivi – de obi­cei incom­pe­tenți și frus­trați – că solu­ția de rahat pe care le‐o fur­ni­zezi este exact ce scria în caie­tul de sar­cini că tre­buie să fie. Ceea ce este un lung pri­lej de vorbe și de ipo­teze. Nu v‐ați dori să fiți mana­ger de pro­iect într‐un ast­fel de caz.

Epi­log

În urma unei ast­fel de epo­pei acțio­na­rul român se alege cu banii sta­tu­lui, direc­to­rii din admi­nis­tra­ție se aleg cu șpă­gile, anga­ja­ții fir­mei pri­vate se aleg cu ner­vii praf și sala­ri­ile plătite, anga­ja­ții admi­nis­tra­tivi se aleg cu frus­trări și mai mari din cauza unor sis­teme noi pe care nu le înțe­leg, dar tre­buie să le admi­nis­treze. Iar noi cetă­țe­nii nu ne ale­gem cu nimic. Pre­su­pusa moder­ni­zare a admi­nis­tra­ției rămâne doar o vorbă, deși sta­tis­tic s‐au mai chel­tuit câteva mili­oane de euro pen­tru ea.

Ceea ce e mai trist e că sunt câteva mii de oameni care lucrează în ast­fel de firme IT. Ei știu des­pre ce vor­besc. Ei cunosc ade­vă­rul. Și ei sunt nemul­țu­mți de țara în care tră­iesc. Dar în fie­care zi ignoră fap­tul că, accep­tând să lucreze în ast­fel de firme, pun umă­rul la înră­u­tă­ți­rea situ­a­ției. Pen­tru că, fără cola­bo­ra­ți­o­nis­mul lor vino­vat așa ceva nu s‐ar putea întâm­pla. Iar fap­tul că au cre­dite de plătit nu e o scuză, ci e cap­cana în care sin­guri au intrat și din care acum nu mai pot ieși. E un pre­text sub care se ascund ca să nu recu­noască fap­tul că, ase­meni majo­ri­tă­ții româ­ni­lor, merită țara în care tră­iesc.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu