Urbanismul pare să fi devenit extrem de dezirabil în ultimii douăzeci de ani pentru români. Tinerii părăsesc satele în favoarea orașului, căutând succesul financiar în care rezidă, aparent, fericirea. Învățământul superior privat le‑a deschis porțile spre diplome care nu atestă o calificare, ci dreptul de a aplica pentru o slujbă la oraș, iar asta a accentuat afluxul de doritori. Bucureștiul, Clujul, Brașovul, Timișoara, Iașiul sunt toate pline de nou-veniți din zonele învecinate, fie din sate, fie din orașele mici care au sucombat economic. Treptat, compoziția populației urbane s‑a schimbat.
Am mai avut cândva asta, a existat un prim val. Ceaușescu a inițiat industrializarea forțată a României provocând mutarea masivă a populației rurale în orașele unde construia uzinele comuniste. Brașovul e un exemplu binecunoscut: Tractorul și Steagu Roșu au început cu muncitori aduși din satele Moldovei, cărora li s‑au construit cartiere-dormitor și li s‑a dat calificarea necesară direct la locul de muncă. Burgul civilizat clădit de sași și‑a schimbat radical înfățișarea, când pe ferestrele blocurilor de prefabricate din beton a răsunat muzica populară moldovenească. Brașovenii au urât moldovenii pentru că le-au schimonosit orașul. Moldovenii au urât brașovenii pentru că nu le înțelegeau dorul de casă, de tradițiile rurale care erau singurele repere în care se puteau ancora. Casetofonul pus la fereastră nu era decât o tentativă de a recrea paradisul originar, de a împărtăși celorlalți valorile în care credeau.
Astăzi migrația aceasta nu mai este forțată. Sau, mai corect spus, al doilea val de migrație rurală nu este forțat într-un mod explicit. În lipsa unui sprijin concret pentru micul fermier, există puțină speranță să prosperi economic în satul românesc. Televiziunile în schimb pompează continuu imaginea apetisantă a societății de consum, dând impresia că există locuri unde, fără prea mult efort și pricepere, poți avea tot confortul din lume și acel loc sunt marile orașe. Nu le putem reproșa tinerilor de la țară că au încercat să ajungă și ei la acest tărâm al făgăduinței.
La fel ca moldovenii sosiți în Brașov, ei au avut propria lor imagine despre urbanitate. Au adus o dată cu ei obiceiurile și relațiile interumane rurale, complet nepotrivite orașului. Aglomerația și confuzia socio-politică a anilor din urmă au mascat întru câtva această coliziune de culturi, dând impresia că orașele s‑au degradat și mai mult din punct de vedere moral. Apoi trebuie spus că nici orașul post-comunist nu mai nici el era atât de urban — primul val de migrație crease deja schimbări ireversibile.
De îndată ce a apărut o clasă socială înstărită, provenind mai ales din corporatiștii multinaționalelor, a început o tendință centrifugă. Cei ce-și permiteau credite — sau, mai corect spus, cei ce îndeplineau condițiile pentru acordarea creditelor — s‑au împrumutat pentru a‑și construi case în jurul marilor orașe. Cu cât mai mari, cu atât mai bine. Pentru că românii nu prețuiesc cumpătarea, ci opulența afișată. Casele mari — uneori de câteva sute de metri pătrați — nu au rostul de a le asigura lor un confort, ci de a demonstra lumii succesul lor financiar. Știu o poveste simptomatică pentru modul acesta de a gândi: un tip care și‑a făcut casă cu etaj și mansardă în Corbeanca, iar sus de tot și‑a instalat un jacuzzi scump, așezat sub o fereastră de acoperiș care putea fi acționată cu telecomandă pentru a se deschide complet, descoperind cerul deasupra căzii. După doi ani de zile de la mutare, tipul încă nu ajunsese să folosească întreaga scenografie de la mansardă, însă plătise pentru ea niște sume fabuloase — nu uita însă să o prezinte tuturor celor care îl vizitau pentru prima oară în noua sa casă, de bună seamă pentru a‑i impresiona.
Educați sau nu, oamenii cu bani pleacă din orașe, lăsându‑l pradă nou veniților din mediul rural. Iar rândurile acestora se îngroașă în fiecare an cu alți și alți tineri, veniți și ei să se înfrupte din prea-plinul consumatorismului urban. În urma lor terenurile agricole lăsate în grija bătrânilor rămân necultivate, până când marile corporații agricole vor reuși să facă oferte de cumpărare și să dețină controlul agriculturii. Atunci vom descoperi că trebuie să ne importăm integral mâncarea din Turcia și din Spania, pentru că pe pământurile noastre se cultivă porumb furajer care se exportă în Australia sau mai știu eu unde. Iar asta va fi perfect normal după regulile capitalismului. Ne vom pune întrebări, dar va fi târziu pentru a le da un răspuns.
Incursiunea asta prin urbanitatea noastră e doar o (prea) lungă introducere pentru un recurs la simplitate. Probabil că ar trebui să ne oprim din cursa asta nebună de a consuma și deține lucruri de care nu avem de fapt nevoie și să ne întrebăm dacă nu cumva am fi mai fericiți cu mult mai puțin. Priviți proiectul acestui tip — Simon Dale - și gândiți-vă dacă o comunitate de prieteni nu ar putea construi ceva asemănător, poate mai puțin rustic și cu ceva mai multă tehnologie verde. Cum ar arăta un grup de câteva case construite în acest stil, grupate împreună lângă niște terenuri agricole de unde să provină hrana? Amintiți-vă de kibbutz-urile evreilor din Israel — eliminați din concept partea religioasă și obligativitatea proprietății colective — și gândiți-vă că ele au dat succesul economic al Israelului, într‑o țară care are nici un sfert din potențialul agricol al României.
Și dacă vă gândiți că e imposibil, urmăriți filmul de mai jos. Scoateți din el componenta religioasă — deși s‑ar putea să aibă un rol esențial în aplicarea practică a unor astfel de idei — și priviți un model de viață complet rupt de societatea consumatoristă. Nu pledez pentru astfel de extreme, ci doar argumentez că nu e imposibil să putem trăi o altfel de viață.
19:07
Ole! Template nou pentru mobil 🙂