Comunismul a produs monștri. Nu doar pe cei pe care îi consemnează istoria, ci mulți alții, anonimi dar cu atât mai înspăimântători cu cât continuă să trăiască în tăcere printre noi, devorându-ne pe dinăuntru zi de zi, puțin câte puțin. Și poate că nu‑i vorba despre oameni-monștri, cât mai mult despre faptul că mulți dintre noi poartă un mic monstru comunist înăuntrul lor, ale cărui gânduri otrăvite le intoxică mintea și le întunecă judecata. Din cauza acestor monștrii pe care îi purtăm după noi nu reușim să scăpăm de câteva idei proaste pe care comunismul ni le‑a băgat în cap: lipsa de respect pentru proprietatea altuia, neîncrederea în forța colectivităților, delegarea deciziilor către instanțele superioare, convingerea că nu ne putem descurca decât având deasupra noastră un stat-tătuc care să ne poarte de grijă, să ne dea.
Capitalismul a produs monștri. Puțini dintre ei i‑a consemnat istoria și doar cu jumătate de gură. Sau poate că adevărații monștri ai capitalului încep abia acum să iasă la suprafață, să se vădească în adevarată lor înfățișare. Criza economică și financiară din ultimii ani ne arată o față murdară a lumii așa-zis civilizate, în care lăcomia unora a împins lucrurile dincolo de limitele imaginabilului. Mult-lăudatele mecanisme de autoreglare — piața mai ales — au eșuat sau au fost și ele manipulate cu îndemânare pentru folosul unora. Capitalul a pătruns adânc în politică, servindu-se de democrație ca de un pretext pentru a‑și impune voința prin forța celor mulți, pe care i‑a manipulat cu îndemânare prin marketing și consumatorism.
Azi am ajuns la o limită, unde lăcomia a început să se autosufoce, să-și devină sieși otrăvitoare. Resursele s‑au rărit și sunt tot mai scumpe. Caruselul capitalist se învârte cu o viteză tot mai mare, în speranța că așa se vor rezolva toate neajunsurile de azi. Să repornim consumul, ni se spune, așa creăm locuri de muncă. Trebuie să mâncăm mai mult, să ne cumpărăm mai multe haine și automobile și electrocasnice, să consumăm mai multe resurse ca să ne salvăm. Nu vi se pare că e ilogic?
Creștinismul a produs monștri. De la Tomas de Torquemada încoace monștrii s‑au tot rafinat. Biserica s‑a scindat de mai multe ori pentru a genera puzderie de secte și ramuri creștine. Protestanți, anglicani, hughenoți, franciscani, penticostali și câți alții pe care nu i‑ar încăpea această enumerare. Dincolo de cuvintele Bibliei, nomenclatura bisericească a pierdut misiunea sa de a sta alături de creștin, de a‑i fi alături mai ales moral și spiritual. Credința s‑a învecinat tot mai mult cu superstiția și ritualul, decât cu viața de zi cu zi. Iar preoțimea a devenit o castă cu interese economice, care azi a ajuns să producă profit și să-și măsoare rostul existenței în termeni financiari.
A fost o vreme când credeam că ismul în care trăiesc e problema și că, dacă el s‑ar schimba, problemele din jur ar dipărea. Astăzi știu sigur că nu e vorba de un ism sau altul. E vorba despre noi, oamenii, despre cum am renunțat la morală și la aspirațiile nobile ale unei lumi mai bune pentru generațiile următoare în favoarea unui hidos hedonism. Despre faptul că am încetat să mai fim ființe spirituale, trestii gânditoare. Ușurința cu care ne-am pierdut reperele mă face să cred că nu le-am adoptat niciodată voluntar, conștient, ci ne-au fost impuse de elite care ne-au mânat conform cu interesele lor. Este oare posibil ca în esența speciei noastre să fim de fapt doar niște animale amorale? Suntem esențialmente răi? Și, fiind astfel, să fim condamnați până la urmă la un dezastru moral, la o decădere permanentă?
Nu mai cred în isme.
14:07
Desi sunt presata de timp, mai citesc cand si cand blogul tau, sa vad ce mai spui… ca bine le zici! Uite ce fain zice si Rumi despre cateva “isme”:
“I tried to find Him on the Christian cross, but He was not there;
I went to the temple of the Hindus and to the old pagodas,
but I could not find a trace of Him anywhere…
I searced on the mountains and in the valleys
but neither in the heights nor in the depthswas I able to find Him.
I went to the Ka’bah in Mecca, but He was not there either…
I questioned the scholars and philosophers but He was beyond their understanding…
Then I looked into my heart and it was there
where He dwelled that I saw Him,
He was nowhere else to be found.”