Sunt monarhist

Mă și mir că până acum nu am afir­mat acest lu­cru des­pre mine: sunt mo­nar­hist. Se prea poate să fii men­țio­nat ceva, prin vreun ar­ti­col mai vechi, dar mă simt vi­no­vat că nu am spus‑o până acum clar și răs­pi­cat. În vre­mu­rile de azi, când sun­tem che­mați să ale­gem în­tre un mi­to­can și un ca­bo­tin — pen­tru că ori­cât ne-am as­cunde, nu e doar un re­fe­ren­dum, ci o ade­vă­rată ale­gere — aș fi pre­fe­rat să avem sta­bi­li­ta­tea și dem­ni­ta­tea pe care doar mo­nar­hia ne-ar fi putut‑o da.

N‑am de­ve­nit mo­nar­hist peste noapte. Pro­ba­bil că prima sămânță a pus‑o bu­ni­cul meu prin po­veș­tile lui des­pre Ro­mâ­nia an­te­co­mu­nistă, în care în­tot­dea­una men­ționa plin de res­pect nu­mele re­ge­lui ca pe un re­per mo­ral și po­li­tic. Ima­gi­nea asta mer­gea în to­tală con­tra­dic­ție cu ceea ce ni se spu­nea la is­to­rie — po­ves­tea aceea stu­pidă des­pre fuga re­ge­lui cu nu știu câte va­goane de aur, opere de artă și alte bo­gă­ții. Sunt con­vins că n‑a ple­cat cu mâna goală, dar să nu ui­tăm că fa­mi­lia re­gală de Hohen­zo­l­lern nici n‑a ve­nit cu mâna goală. Din câte știu eu toate do­me­ni­ile re­gale, toate ave­rile pe care casa re­gală le de­ți­nea au fost cum­pă­rate de‑a lun­gul tim­pu­lui cu bani cin­stiți sau acor­date ofi­cial de sta­tul ro­mân și nu lu­ate cu japca, așa cum s‑a în­tâm­plat cu multe averi pe vre­mea co­mu­niș­ti­lor. Cred că există și do­vezi în acest sens, doar că ni­meni nu vrea să le scoată la lu­mină pen­tru că re­gele Mi­hai I ar pu­tea de­veni un com­pe­ti­tor se­rios al ce­lor ce as­piră la fo­to­liul din Cotroceni.

După ’89 l‑am au­zit mai în­tâi pe Co­posu și pe Ra­țiu susținându‑l ve­he­ment pe rege șî de­cla­rând că le­gal vor­bind Ro­mâ­nia este încă un re­gat. La fel am con­si­de­rat și eu — ac­tul de ab­di­care sem­nat sub pre­siu­nile ru­și­lor — nu poate fi con­si­de­rat drept un act de vo­ință nici al re­ge­lui, nici al po­po­ru­lui. Că toată pro­pa­ganda ul­te­ri­oară a con­vins ro­mâ­nii să aibă o ima­gine proastă des­pre pro­priul lor rege, e doar re­zul­ta­tul ocu­pa­ției so­vi­e­tice, aju­tate din plin de co­la­bo­ra­ți­o­niș­tii lo­cali. Acum, chiar dacă le spui ade­vă­rul, ro­mâ­nii con­ti­nuă să se agațe de ima­gi­nile șa­blo­narde ale ma­nu­a­le­lor de is­to­rie co­mu­niste, cu toate că unii din­tre ei nici nu le-au mai prins ca ma­te­rial di­dac­tic în școală.

M‑am în­tre­bat ade­sea de ce pre­fe­răm să ris­căm ale­ge­rea unui pre­șe­dinte ne­po­tri­vit pen­tru Ro­mâ­nia, în loc de a ac­cepta un mo­narh în frun­tea noas­tră. Nu știu răs­pun­sul. Poate pen­tru că sunt mulți cei care spun că re­gele vine să își reia bo­gă­ți­ile, că nu e din par­tea lui de­cât un in­te­res eco­no­mic. Pro­ba­bil că aceia nu l‑au pri­vit în ochi pe rege: un om la no­uă­zeci de ani, cu pro­fi­lul mo­ral de­mon­strat în mul­ții săi ani de exil, ar tre­bui să be­ne­fi­cieze de mai multă în­cre­dere din par­tea noas­tră. Se spune că prin­ci­pesa Mar­ga­reta este ne­po­tri­vită ca re­gină — aș pu­tea că­dea de acord cu asta, mai ales că de­sem­na­rea ei ca suc­ce­sor la tron se pare că s‑a fă­cut prin ex­cep­ta­rea de la re­gu­lile ca­sei de Hohen­zo­l­lern, dar sunt în­cre­din­țat că s‑ar pu­tea so­lu­ționa această di­lemă. Se obiec­tează asu­pra pre­zen­ței lui Radu Duda în fa­mi­lia re­gală, acu­zat fi­ind că a fost co­la­bo­ra­tor al se­cu­ri­tă­ții și că a avut o as­cen­siune prea ra­pidă ca grad mi­li­tar. Eu văd că, în ca­li­ta­tea sa de fost ac­tor, dom­nul Duda joacă ro­lul vie­ții lui, iar până acum nu și‑a dat prea tare în pe­tic, poate doar cu ex­cep­ția can­di­da­tu­rii la pre­șe­den­ție care mi s‑a pă­rut o to­tală prostie.

În seara asta TVR1 a di­fu­zat un do­cu­men­tar des­pre re­gele Mi­hai, cu pri­le­jul a 85 de ani de la su­i­rea sa pe tron. M‑am bu­cu­rat să văd că i se acordă res­pec­tul care i se cu­vine. M‑am în­tris­tat tot­o­dată să văd sec­ven­țele în primă di­fu­zare cu re­fu­zul re­gi­mu­lui Ili­escu de a‑i acorda viză de ac­ces în Ro­mâ­nia, în 1994. Sce­nele erau umi­li­toare pen­tru noi ca po­por — un in­di­vid de la po­li­ția de fron­ti­eră sus­ți­nea sus și tare că re­gele nu are viză de in­trare, iar la in­sis­ten­țele lui Dinu Pa­tri­ciu (pe atunci tâ­năr par­la­men­tar li­be­ral) de a i se acorda pe loc, răs­pun­sul era “nu în acest caz”. Re­gele și re­gina au fost su­iți îna­poi în avion și ex­pe­di­ați ra­pid, ca niște paria.

In­di­fe­rent ce s‑ar spune des­pre ac­tu­ala fa­mi­lie re­gală, eu rămân la con­vin­ge­rea că ro­mâ­ni­lor le-ar fi de fo­los un re­per de com­por­ta­ment și mo­ra­li­tate așa cum a fost și este re­gele Mi­hai. În frămân­tă­rile con­ti­nue ale cla­sei po­li­tice, dor­nică de a ajunge la pu­tere cu orice mij­loace, un rege ar fi punc­tul de echi­li­bru care ar pu­tea îm­pie­dica de­ra­pa­jele pe care le-am vă­zut în ul­ti­mii ani, o voce care să rea­min­tească în mod con­stant des­pre va­lo­rile în care ar tre­bui, de fapt, să cre­dem cu toții.

De cu­rând re­gina Eli­sa­beta a Ma­rii Bri­ta­nii — unul din­tre cei mai res­pec­tați mo­narhi ai lu­mii — a săr­bă­to­rit ju­bi­leul de di­a­mant, 60 de ani de domnie. Iar re­gele Mi­hai a fost așe­zat în dreapta ei, pro­ba­bil ca semn de pre­țu­ire pen­tru dem­ni­ta­tea cu care s‑a pur­tat în­tot­dea­una și lo­ia­li­ta­tea față de țara sa. Ui­tându-mă la fo­to­gra­fia aceea de grup a mo­nar­hi­lor lu­mii mă gân­desc că acela e lo­cul unde aș vrea să văd Ro­mâ­nia re­pre­zen­tată. Mă gân­desc că alt­fel ne-ar privi în­treaga lume dacă în frun­tea noas­tră ar fi un om de ta­lia re­ge­lui Mi­hai șî nu un bă­trân sta­li­nist sau un ma­ri­nar be­țiv sau, foarte pro­ba­bil în cu­rând, un pro­fe­so­raș de is­to­rie bom­bas­tic și narcisist.

Adaug la fi­nal dis­cur­sul re­ge­lui în Par­la­ment, cu oca­zia îm­pli­ni­rii a 90 de ani. Un exem­plu de mo­des­tie, bun simț și pa­tri­o­tism adevărat.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...