Mă urmărește discuția pe care am avut‑o cu un individ pe care îl cunosc oarecum, în sensul că ne salutăm reciproc și cam atât. Eram la sala de fitness, ajunsesem la exercițiile pentru mușchii abdominali, mă înstalasem pe aparatul acela care îți permite să-ți fixezi picioarele, când tipul se apropie de mine și mă întreabă, cu un aer de expert: câte băgați la un antrenament? Am presupus că se referă la abdomene — ridicarea torsului prin forța mușchilor abdominali — și i‑am răspuns oarecum nesigur: nu știu, vreo 60, 70, depinde… Aaaa! am înțeles — zice tipul — e bine… Eu bag vreo două sute. După care m‑a privit superior și s‑a îndepărtat pentru că îi suna telefonul.
Mă întâlnesc des cu el la sală, se pare că avem un orar oarecum similar de exerciții fizice, așa că am ocazia să îl văd ce face. De obicei se învârte printre aparatele de forță, cu telefonul la ureche, vorbind îndelung cu interlocutorii săi. Între scurtele pauze dintre aceste apeluri se așează la un aparat și trage de câteva ori de mânerele respective, apoi renunță repede pentru a bea niște apă și a privi telefonul, care trebuie să sune salvator. Ceea ce de obicei se și întâmplă.
În ziua aceea, după ce mi-am făcut prea puținele mele exerciții abdominale, tipul a revenit și m‑a întrebat abrupt: ce părere aveți de chestia asta cu plagiatul lui Ponta? Nu discutasem niciodată despre subiecte politice împreună, așa că întrebarea mi s‑a părut oarecum frivolă — nu găsesc că împrejurarea de a fi transpirat și încălecat pe niște aparate constituie un moment potrivit pentru o astfel de dezbatere. Politica este o chestiune serioasă, pe care o discuți într‑o atitudine decentă, care reclamă o minimă postură verticală. I‑am răspuns totuși de pe aparat, stând cu burta în sus ca un gândac răsturnat, că mi se pare destul de limpede că e o situație de plagiat, de vreme ce oricine poate constata cu ochii proprii multitudinea de pagini copiate din alte lucrări fără precizarea sursei. M‑a privit neîncrezător, micșorându-și ochii cum fac miopii când vor să deslușească ceva și mi‑a fost clar imediat că nu acela era răspunsul pe care îl aștepta. Dom’ne, nu se poate lua în ziua de azi un doctorat fără să copii din alte cărți, mi‑a zis cu o voce de expert. Nu mai ai ce să inventezi, totul e deja inventat și-atunci ce poți să faci?!? Eu i‑am replicat: da’ nu te obligă nimeni să-ți iei doctoratul dacă n‑ai nimic original de spus. M‑a privit nemișcat o clipă, ca și cum cântărea imensa prostie pe care o spusesem, apoi a continuat pe un ton autoritar: și atunci cum să-ți iei doctoratul, dom’ne, că orice om are dreptul să‑l ia?!? vă zic eu, el a uitat să pună ghilimele, știu precis că și eu îmi dau doctoratul acuma și la fel mi se întâmplă și mie, mai iau de colo o frază, de dincolo alta și mai uit — ca omu’ — să pun ghilimelele.
Înainte de a transmite cunoștințe bogate și de a produce savanți și specialiști, școala românească are o misiune mult mai importantă, de care s‑a dezis treptat și de la care, în anii din urmă, a abdicat complet: aceea de a clădi caractere puternice. Nici nu e de mirare că în inflația asta de pseudo-doctori pe care universitățile românești îi girează, oamenii de rând nu mai dau doi bani pe titulatura asta. E tratată ca doar un moft, ca un ce pseudo-științific, ca o zorzoană de plastic care imită nereușit o bijuterie. Privită din perspectiva asta, fapta lui Ponta devine minoră, neimportantă, trivială și îi împiedică pe cei mai mulți să înțeleagă că a plagia este semnul indubitabil al unui caracter josnic. Iar apelurile la demnitate și moralitate, precum cel făcut ieri de Andrei Pleșu, nu mai pot avea nici un efect concret, rămânând doar exerciții de dizidență intelectuală.
Discuția cu individul de la sala de fitness mă urmărește de atunci pentru înțelesurile pe care le implică. Dacă el este românul mediu — apropo, tipul se pare că e avocat, deci nu o persoană fără educație profesională — atunci avem o uriașă problemă cu felul în care apreciem valorile în țara asta. Dacă orice dobitoc are dreptul democratic de a termina o facultate doar pentru că plătește o diplomă, dacă orice neavenit poate deveni doctor doar pentru că e în stare să copieze din alte lucrări, atunci poate că ar fi momentul să ne acordăm tuturor, din oficiu, titlul de master într-un domeniu la propria noastră alegere, după care să plătim o taxă oarecare în schimbul căreia să primim acasă titlul de doctor în domeniul ales. Vom fi o țară de intelectuali cu doctorat și-atunci diploma lui Victor Ponta va avea de jure valoarea pe care o are de facto.
Lasă un comentariu