O țară de doctori

Mă urmărește dis­cuția pe care am avut‑o cu un indi­vid pe care îl cunosc oare­cum, în sen­sul că ne salutăm rec­i­proc și cam atât. Eram la sala de fit­ness, ajunsesem la exer­ciți­ile pen­tru mușchii abdom­i­nali, mă însta­lasem pe aparatul acela care îți per­mite să-ți fix­ezi picioarele, când tipul se apropie de mine și mă între­abă, cu un aer de expert: câte băgați la un antre­na­ment? Am pre­su­pus că se referă la abdomene — ridi­carea tor­su­lui prin forța mușchilor abdom­i­nali — și i‑am răspuns oare­cum nesigur: nu știu, vreo 60, 70, depindeAaaa! am înțe­les — zice tipul — e bine… Eu bag vreo două sute. După care m‑a privit supe­rior și s‑a înde­păr­tat pen­tru că îi suna tele­fonul.

Mă întâl­nesc des cu el la sală, se pare că avem un orar oare­cum sim­i­lar de exer­ciții fiz­ice, așa că am ocazia să îl văd ce face. De obi­cei se învârte printre aparatele de forță, cu tele­fonul la ure­che, vorbind îndelung cu inter­locu­torii săi. Între scurtele pauze din­tre aceste apeluri se așează la un aparat și trage de câteva ori de mânerele respec­tive, apoi renunță repede pen­tru a bea niște apă și a privi tele­fonul, care tre­buie să sune sal­va­tor. Ceea ce de obi­cei se și întâm­plă.

În ziua aceea, după ce mi-am făcut prea puținele mele exer­ciții abdom­i­nale, tipul a revenit și m‑a între­bat abrupt: ce părere aveți de ches­tia asta cu pla­giatul lui Ponta? Nu dis­cu­tasem nicio­dată despre subiecte politice împre­ună, așa că între­barea mi s‑a părut oare­cum friv­olă — nu găs­esc că împre­ju­rarea de a fi tran­spi­rat și încăle­cat pe niște aparate con­sti­tuie un moment potrivit pen­tru o ast­fel de dez­batere. Polit­ica este o chestiune serioasă, pe care o dis­cuți într‑o ati­tu­dine decentă, care reclamă o min­imă pos­tură ver­ti­cală. I‑am răspuns totuși de pe aparat, stând cu burta în sus ca un gân­dac răs­tur­nat, că mi se pare destul de limpede că e o situ­ație de pla­giat, de vreme ce oricine poate con­stata cu ochii pro­prii mul­ti­tudinea de pagini copi­ate din alte lucrări fără pre­cizarea sur­sei. M‑a privit neîn­creză­tor, micșorându-și ochii cum fac miopii când vor să deslușească ceva și mi‑a fost clar ime­diat că nu acela era răspun­sul pe care îl aștepta. Dom'ne, nu se poate lua în ziua de azi un doc­torat fără să copii din alte cărți, mi‑a zis cu o voce de expert. Nu mai ai ce să inven­tezi, totul e deja inven­tat și-atunci ce poți să faci?!? Eu i‑am repli­cat: da' nu te obligă nimeni să-ți iei doc­tor­atul dacă n‑ai nimic orig­i­nal de spus. M‑a privit nemiș­cat o clipă, ca și cum cân­tărea imensa prostie pe care o spus­esem, apoi a con­tin­uat pe un ton autori­tar: și atunci cum să-ți iei doc­tor­atul, dom'ne, că orice om are drep­tul să‑l ia?!? vă zic eu, el a uitat să pună ghilimele, știu pre­cis că și eu îmi dau doc­tor­atul acuma și la fel mi se întâm­plă și mie, mai iau de colo o frază, de din­colo alta și mai uit — ca omu' — să pun ghilimelele.

Înainte de a trans­mite cunoșt­ințe bogate și de a pro­duce savanți și spe­cial­iști, școala românească are o mis­i­une mult mai impor­tantă, de care s‑a dezis trep­tat și de la care, în anii din urmă, a abdi­cat com­plet: aceea de a clădi car­ac­tere put­er­nice. Nici nu e de mirare că în inflația asta de pseudo-doctori pe care uni­ver­sitățile românești îi girează, oamenii de rând nu mai dau doi bani pe tit­u­latura asta. E tratată ca doar un moft, ca un ce pseudo-științific, ca o zor­zoană de plas­tic care imită nereușit o biju­terie. Priv­ită din per­spec­tiva asta, fapta lui Ponta devine minoră, neim­por­tantă, triv­ială și îi împiedică pe cei mai mulți să înțe­leagă că a pla­gia este sem­nul indu­bitabil al unui car­ac­ter jos­nic. Iar apelurile la dem­ni­tate și moral­i­tate, pre­cum cel făcut ieri de Andrei Pleșu, nu mai pot avea nici un efect con­cret, rămânând doar exer­ciții de dizidență int­elec­tu­ală.

Dis­cuția cu indi­vidul de la sala de fit­ness mă urmărește de atunci pen­tru înțe­lesurile pe care le implică. Dacă el este românul mediu — apropo, tipul se pare că e avo­cat, deci nu o per­soană fără edu­cație pro­fe­sion­ală — atunci avem o uri­așă prob­lemă cu felul în care apre­ciem val­o­rile în țara asta. Dacă orice dobitoc are drep­tul demo­c­ra­tic de a ter­mina o fac­ul­tate doar pen­tru că plătește o diplomă, dacă orice neav­enit poate deveni doc­tor doar pen­tru că e în stare să copieze din alte lucrări, atunci poate că ar fi momen­tul să ne acordăm tuturor, din ofi­ciu, titlul de mas­ter într-un dome­niu la pro­pria noas­tră alegere, după care să plă­tim o taxă oare­care în schim­bul căreia să primim acasă titlul de doc­tor în dome­niul ales. Vom fi o țară de int­elec­tu­ali cu doc­torat și-atunci diploma lui Vic­tor Ponta va avea de jure val­oarea pe care o are de facto.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu