Mă ur­mă­rește dis­cu­ția pe care am avut‑o cu un in­di­vid pe care îl cu­nosc oa­re­cum, în sen­sul că ne sa­lu­tăm re­ci­proc și cam atât. Eram la sala de fi­t­ness, ajun­se­sem la exer­ci­ți­ile pen­tru mu­ș­chii ab­do­mi­nali, mă în­sta­la­sem pe apa­ra­tul acela care îți per­mite să-ți fi­xezi pi­cioa­rele, când ti­pul se apro­pie de mine și mă în­treabă, cu un aer de ex­pert: câte bă­gați la un an­tre­na­ment? Am pre­su­pus că se re­feră la ab­do­mene — ri­di­ca­rea tor­su­lui prin forța mu­ș­chi­lor ab­do­mi­nali — și i‑am răs­puns oa­re­cum ne­si­gur: nu știu, vreo 60, 70, de­pindeAaaa! am în­țe­les — zice ti­pul — e bine… Eu bag vreo două sute. După care m‑a pri­vit su­pe­rior și s‑a în­de­păr­tat pen­tru că îi suna te­le­fo­nul.

Mă în­tâl­nesc des cu el la sală, se pare că avem un orar oa­re­cum si­mi­lar de exer­ci­ții fi­zice, așa că am oca­zia să îl văd ce face. De obi­cei se în­vârte prin­tre apa­ra­tele de forță, cu te­le­fo­nul la ure­che, vor­bind în­de­lung cu in­ter­lo­c­u­to­rii săi. În­tre scur­tele pa­uze din­tre aceste ape­luri se așează la un apa­rat și trage de câ­teva ori de mâ­ne­rele res­pec­tive, apoi re­nunță re­pede pen­tru a bea niște apă și a privi te­le­fo­nul, care tre­buie să sune sal­va­tor. Ceea ce de obi­cei se și în­tâm­plă.

În ziua aceea, după ce mi-am fă­cut prea pu­ți­nele mele exer­ci­ții ab­do­mi­nale, ti­pul a re­ve­nit și m‑a în­tre­bat abrupt: ce pă­rere aveți de ches­tia asta cu pla­gi­a­tul lui Ponta? Nu dis­cu­ta­sem nici­o­dată des­pre su­biecte po­li­tice îm­pre­ună, așa că în­tre­ba­rea mi s‑a pă­rut oa­re­cum fri­volă — nu gă­sesc că îm­pre­ju­ra­rea de a fi transpi­rat și în­că­le­cat pe niște apa­rate con­sti­tuie un mo­ment po­tri­vit pen­tru o ast­fel de dez­ba­tere. Po­li­tica este o ches­tiune se­ri­oasă, pe care o dis­cuți într‑o ati­tu­dine de­centă, care re­clamă o mi­nimă pos­tură ver­ti­cală. I‑am răs­puns to­tuși de pe apa­rat, stând cu bu­rta în sus ca un gân­dac răs­tur­nat, că mi se pare des­tul de lim­pede că e o si­tu­a­ție de pla­giat, de vreme ce ori­cine poate con­stata cu ochii pro­prii mul­ti­tu­di­nea de pa­gini co­pi­ate din alte lu­crări fără pre­ci­zarea sur­sei. M‑a pri­vit ne­în­cre­ză­tor, mi­c­șorându-și ochii cum fac mi­o­pii când vor să de­slu­șească ceva și mi‑a fost clar ime­diat că nu acela era răs­pun­sul pe care îl aș­tepta. Do­m’ne, nu se poate lua în ziua de azi un doc­to­rat fără să co­pii din alte cărți, mi‑a zis cu o voce de ex­pert. Nu mai ai ce să in­ven­tezi, to­tul e deja in­ven­tat și-atunci ce poți să faci?!? Eu i‑am re­pli­cat: da’ nu te obligă ni­meni să-ți iei doc­to­ra­tul dacă n‑ai ni­mic ori­gi­nal de spus. M‑a pri­vit ne­miș­cat o clipă, ca și cum cân­tă­rea imensa pros­tie pe care o spu­se­sem, apoi a con­ti­nuat pe un ton au­to­ri­tar: și atunci cum să-ți iei doc­to­ra­tul, do­m’ne, că orice om are drep­tul să‑l ia?!? vă zic eu, el a ui­tat să pună ghi­li­mele, știu pre­cis că și eu îmi dau doc­to­ra­tul acuma și la fel mi se în­tâm­plă și mie, mai iau de colo o frază, de din­colo alta și mai uit — ca omu’ — să pun ghi­li­me­lele.

Îna­inte de a trans­mite cu­noș­tințe bo­gate și de a pro­duce sa­vanți și spe­cia­liști, școala ro­mâ­nească are o mi­siune mult mai im­por­tantă, de care s‑a dezis trep­tat și de la care, în anii din urmă, a ab­di­cat com­plet: aceea de a clădi ca­rac­tere pu­ter­nice. Nici nu e de mi­rare că în in­fla­ția asta de pse­udo-doc­tori pe care uni­ver­si­tă­țile ro­mâ­nești îi gi­rează, oa­me­nii de rând nu mai dau doi bani pe ti­tu­la­tura asta. E tra­tată ca doar un moft, ca un ce pse­udo-ști­in­ți­fic, ca o zor­zoană de plas­tic care imită ne­re­u­șit o bi­ju­te­rie. Pri­vită din per­spec­tiva asta, fapta lui Ponta de­vine mi­noră, ne­im­por­tantă, tri­vi­ală și îi îm­pie­dică pe cei mai mulți să în­țe­leagă că a pla­gia este sem­nul in­du­bi­ta­bil al unui ca­rac­ter jo­s­nic. Iar ape­lu­rile la dem­ni­tate și mo­ra­li­tate, pre­cum cel fă­cut ieri de An­drei Pleșu, nu mai pot avea nici un efect con­cret, rămânând doar exer­ci­ții de di­zi­dență in­te­lec­tu­ală.

Dis­cu­ția cu in­di­vi­dul de la sala de fi­t­ness mă ur­mă­rește de atunci pen­tru în­țe­le­su­rile pe care le im­plică. Dacă el este ro­mâ­nul me­diu — apropo, ti­pul se pare că e avo­cat, deci nu o per­soană fără edu­ca­ție pro­fe­sio­nală — atunci avem o uri­așă pro­blemă cu fe­lul în care apre­ciem va­lo­rile în țara asta. Dacă orice do­bi­toc are drep­tul de­mo­cra­tic de a ter­mina o fa­cul­tate doar pen­tru că plă­tește o di­plomă, dacă orice ne­a­ve­nit poate de­veni doc­tor doar pen­tru că e în stare să co­pi­eze din alte lu­crări, atunci poate că ar fi mo­men­tul să ne acor­dăm tu­tu­ror, din ofi­ciu, ti­tlul de mas­ter într-un do­me­niu la pro­pria noas­tră ale­gere, după care să plătim o taxă oa­re­care în schim­bul că­reia să pri­mim acasă ti­tlul de doc­tor în do­me­niul ales. Vom fi o țară de in­te­lec­tu­ali cu doc­to­rat și-atunci di­ploma lui Vic­tor Ponta va avea de jure va­loa­rea pe care o are de facto.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.