In­di­fe­rent de miza po­li­tică a re­fe­ren­du­mu­lui, in­di­fe­rent dacă USL are drep­tate sau nu să în­cerce de­mi­sia lui Bă­sescu, există ceva mai se­rios și mai în­gri­jo­ră­tor în ceea ce se în­tâm­plă acum. S‑a năs­cut o so­li­da­ri­tate în ură, ale că­rei ca­uze tre­buie des­ci­frate pen­tru a în­țe­lege me­ca­nis­mele care au creat‑o și o ali­men­tează. Pen­tru că în­cep să cred că ne con­frun­tăm tot mai mult cu un sis­tem per­pe­tuu, so­fis­ti­cat și efi­cient de ma­ni­pu­lare po­li­tică.

Pe eCon­text s‑a pu­bli­cat re­cent o in­te­re­santă sta­tis­tică re­fe­ri­toare la bi­lan­țu­rile man­da­te­lor pre­șe­din­ți­lor de până acum. Adaug și aici ta­be­lul res­pec­tiv, pen­tru a‑l pu­tea păs­tra — mi se va pă­rea in­te­re­sant să‑l com­par mai târ­ziu cu per­for­man­țele ur­mă­to­ru­lui pre­șe­dinte.

Este vi­zi­bil că, în ter­meni sta­tis­tici, man­da­tul lui Bă­sescu este cel mai bun pen­tru Ro­mâ­nia. Că nu e me­ri­tul lui, e foarte ade­vă­rat și fiți si­guri că nu‑i atri­bui nici o clipă aceste re­zul­tate. Cu ex­cep­ția pe­ri­oa­dei de criză, când au fost afec­tați bu­ge­ta­rii și pen­sio­na­rii, pre­șe­den­ția lui Bă­sescu a fost de de­parte cea mai pros­peră din is­to­ria post-de­cem­bristă. Să spu­nem că pu­tem în­țe­lege ne­mul­țu­mi­rea ce­lor că­rora li s‑au scă­zut ve­ni­tu­rile, deși dacă in­trăm în de­ta­lii în pri­vința bu­ge­ta­ri­lor… don’t get me star­ted! Dar toți cei­lalți ne­mul­țu­miți n‑au nici un mo­tiv să se plângă.

Sunt însă des­tui de mulți cei care își do­resc să‑l trân­tească pe Bă­sescu la re­fe­ren­dum nu pen­tru că au dus‑o atât de prost în man­da­tul lui în­cât cred că le va fi mai bine alt­min­teri, ci pen­tru mo­tive mult mai pu­țin per­so­nale: epi­so­dul cu ți­ganca îm­pu­țită, ale­ge­rea fii­cei lui ca re­pre­zen­tant în Par­la­men­tul Eu­ro­pean, afir­ma­ția că ro­mâ­ni­lor nu le place munca etc. Aceștia de fapt în­clină ba­lanța că­tre de­mi­te­rea pre­șe­din­te­lui, pen­tru că — din nou sta­tis­tic — ne­mul­țu­mi­ții au­ten­tici sunt mi­no­ri­tari. Toate aceste as­pecte com­por­ta­men­tale ale lui Bă­sescu sunt ches­tiuni re­ale, dar se­cun­dare. Ele nu țin de in­te­re­sul ime­diat, eco­no­mic, de im­pla­ca­bila “tre­cere prin sto­mac” a de­ci­zi­i­lor po­li­tice, pe care ro­mâ­nii le uti­li­zează — hé­las - în ju­de­că­țile lor de va­loare, ci de as­pecte emi­na­mente mo­rale. Bă­sescu a fost, este și va fi un mi­to­can. Nu tre­buia să vor­bească urât des­pre jur­na­lista care in­sista (pros­tește) cu niște în­tre­bări la ie­și­rea din hy­per­mar­ket. Ar fi tre­buit să îi in­ter­zică fii­cei sale să can­di­deze la Par­la­men­tul Eu­ro­pean (cu toate că nici in­ter­dic­ția nu era foarte co­rectă, mai de­grabă re­co­man­da­rea pu­blică de a nu can­dida). Ar fi tre­buit să se ab­țină să arate po­po­ru­lui ro­mân pro­pri­ile sale de­fecte. În­tru to­tul de acord — com­por­ta­men­tul este al unui ne­cio­plit. Dar n‑am aflat asta acum, în 2004 și în 2009 era exact ace­lași per­so­naj. Atunci l‑au ales pre­șe­dinte pen­tru că avea tu­peu și un dis­curs di­rect cu ex­pre­sii “plas­tice”, acum îl con­damnă pen­tru apro­xi­ma­tiv ace­lași lu­cru. Atunci era sem­nul pu­te­rii, acum e sim­bo­lul mi­to­că­niei.

Dacă le pasă atât de mult de com­por­ta­mente, ro­mâ­nii ar tre­bui să con­damne și de­ra­pa­jele mo­rale ale tu­tu­ror ce­lor im­pli­cați în acest con­flict po­li­tic. Ar tre­bui să pe­na­li­zeze pla­gi­a­tul lui Ponta, fal­sele lui mas­te­rate, pro­ce­sele pe rol ale lui Dan Șova care o face pe ana­lis­tul po­li­tic pe la te­le­vi­ziuni, vo­tul în par­la­ment al lui Că­tă­lin Vo­icu care e deja con­dam­nat la în­chi­soare pen­tru tra­fic de in­flu­ență. Și așa mai de­parte, aș pu­tea con­ti­nua pe încă o sută de rân­duri. De ce nu o fac?

Răs­pun­sul mi se pare des­tul de lim­pede: ni­meni nu i‑a con­vins să o facă. O mare parte a ce­lor care vor să‑l trân­tească pe Bă­sescu nu sunt, în re­a­li­tate, niște per­for­meri ai mo­ra­lis­mu­lui. Nu îi frământă uti­li­za­rea mo­ra­lei ca fun­dament al prac­ti­cii po­li­tice. Sunt doar ma­rio­ne­tele unei ela­bo­rate ma­șini de ma­ni­pu­lare, scla­vii unor în­lăn­țu­iri de ima­gini și afir­ma­ții re­pe­tate cu obs­ti­na­ție pro­pa­gan­dis­tică. Anii în­de­lungi de pri­vit la an­te­nele lui Vo­i­cu­lescu și de ci­tit presa anti-pe­de­listă își dau acum roa­dele. Ma­șina de ma­ni­pu­lare a dom­nu­lui Fe­lix își arată va­loa­rea, cu pre­țul creă­rii unei in­cre­di­bile so­li­da­ri­tăți în ură, în­drep­tată cu mă­ies­trie în fa­voa­rea in­te­re­se­lor unui anu­mit grup. Îm­po­triva ei luptă de mai mulți ani câ­țiva in­te­lec­tu­ali șî jur­na­liști care cred cu nai­vi­tate că lo­gica ar­gu­men­te­lor și as­cuți­mea ra­țio­na­men­te­lor lor poate com­bate teh­ni­cile cla­sice de pro­pa­gandă: omni­pre­zența și re­pe­ti­ția ace­lu­iași me­saj.

Con­flic­tul ac­tual se va stinge, într-un fel sau al­tul. Con­se­cin­țele sale le vom su­porta toți, chiar dacă doar o mi­no­ri­tate va de­cide cine are drep­tate — mi­no­ri­ta­tea for­mată din cei ma­ni­pu­lați. Ceea ce însă mă în­gri­jo­rează și mai mult este me­ca­nis­mul acesta de in­du­cere a so­li­da­ri­tă­ții în ură, min­ciună și ho­ție, care ne-ar pu­tea fi fa­tal. Pen­tru că în esența lui nu este de­cât o ma­chi­a­ve­lică mi­xare a pros­tiei, dez­in­for­mă­rii și de­mo­cra­ției pen­tru a servi in­te­re­sele unui grup. Re­țeta lui Vo­i­cu­lescu — în­lo­cu­i­rea ide­o­lo­giei și ac­țiu­nii po­li­tice cu o su­per­ma­șină de ma­ni­pu­lare a ma­se­lor — se apro­pie de per­fec­țiune. Care va fi ur­mă­to­rul ei obiec­tiv?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.