Suntem un popor de oameni supărați. Supărați pe istorie care nu ne‑a dat nici o clipă de răgaz, pe geografie care ne‑a așezat în calea tuturor vânturilor, pe marile puteri care ne-au vândut și cumpărat când le‑a venit lor bine, pe vecinii care râvnesc la averile noastre, pe barbarii migratori care ne-au măturat țarinile în lung și lat, prădând și distrugând. Că nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri. De la Miron Costin încoace n‑am mai găsit mângâiere năpastelor decât scufundându-ne în propriul nenoroc.
Ne-am pierdut nădejdea de atâta vreme că nici nu mai știm cum e aceea să privești optimist către mâine. Cei ce ne-au condus ne-au trădat, cei care ne-au făcut legăminte le-au uitat. Înconjurați de dușmani, n‑am mai putut ridica fruntea din pământ și am rămas una cu el, umili și învinși, robii propriei noastre slăbiciuni. Am dobândit doar extraordinara capacitate de a deveni fluizi, de a urma cu ușurință orice drum ne‑a ieșit în față. Precum apa ia forma oricărui vas, noi am luat forma oricărei orânduiri. Când au fost domni pământeni, i‑am urmat fără crâcnire, oricine ar fi fost ei. Când ne-au trimis turcii domni, i‑am acceptat și pe aceia. A trebuit să aducem regi nemți ca să putem înainta cât de cât prin istorie. Comuniștilor ne-am supus cu prea puțină opoziție, pentru că ne-am mai descurcat încă o dată — nicăieri în lume un neam de dimensiunile noastre n‑a avut peste un milion de colaboratori ai securității.
Suntem supărați pe noi înșine și, în același timp, convinși că nu aveam alte opțiuni. Suntem mereu mânioși pe tot ceea ce poartă vina nefericitei noastre soarte și care, invariabil, provine din afara noastră. Niciodată nu ne-am acceptat cu adevărat propriile slăbiciuni, niciodată nu ne-am ridicat ca să spunem: de ajuns! Am ars grânele, am otrăvit fântânile și ne-am retras în munții lașității noastre, unde ne-am ascuns ca să mai compunem o doină de jale, ca să ne mai plângem încă o dată de milă. Când greul a trecut, am coborât de pe dealuri șî am reînceput — precum Sisif — să încropim ceea ce tocmai pierdusem prin retragerea noastră deliberată.
Suntem supărați pe toate greutățile vieților noastre personale — lupta de fiecare zi pentru a supraviețui, de a ne ridica de jos, de a ne vedea copiii reușind — și nici în privința propriei nostre soarte nu suntem, ca indivizi, mai vrednici. Viața ne stă potrivnică destinului pe care ni l‑am fi dorit, toți cei ce ne înconjoară ni se par mojici, propriile noastre familii par să se dezagrege, copiii ne înșeală așteptările… Toate ni‑s împotrivă — o viață lipsită de noroc în mijlocul unui popor lipsit de noroc în vremuri lipsite de noroc.
Unii fug. Se duc unde văd cu ochii ca să scape de români și de ei înșiși, să-și dea o șansă la un destin mai bun. Alții nu au curajul sau nu pot să fugă. Rămân să-și mestece amarul, injurând printre dinți toate ghinioanele pe care le-au contabilizat de‑a lungul vieții, gândind că ele nu pot să vină decât din lucrarea vreunui diavol. Un diavol care s‑a insinuat în viața lor semănându-le necazuri la tot pasul. Un diavol care i‑a ținut prizonierii propriilor lor supărări. Un diavol care le‑a întunecat judecata, împiedicându‑i să-și croiască un drum mai bun. Un diavol care e vinovat de toate. Un diavol care trebuie să plătească pentru toate neîmplinirile lor. Un diavol prin a cărui îndepărtare nu le va deveni viața mai bună, dar vor simți — trecător — gustul dulce al răzbunării. Un diavol pe care trebuie să‑l exorcizeze din ei înșiși. Un diavol care azi se numește Băsescu.
Lasă un comentariu