Așteptându‐l pe Godot

Orice ce veți spune, Băs­escu e un extra­or­di­nar ani­mal politic. A reușit să treacă prin două ref­er­en­du­muri de demitere fără să fie legal demis. Pre­cum eroii din poveștile pop­u­lare românești, are întot­deauna la el iarba fiarelor care îl face să scape din orice încă­tușare, iar asta e fasci­nant și ter­i­fi­ant în egală măsură. Încer­cați să vi‐l imag­i­nați pe omul cu însușir­ile aces­tea echipat cu bun simț sî ele­ganță și veți avea portre­tul unui președ­inte care ar fi rămas în isto­rie pe veci.

N‐a fost să fie. Băs­escu e un tip inteligent, cu manierele unui Nean­derthal și buna cuvi­ință a unui Cro­magnon. Din când în când face însă ges­turi care ne lasă să vedem potențialul său politic, poate ca să regretăm și mai mult că i se aplică per­fect sin­tagma românească "brânză bună în bur­duf de câine". Astăzi, cu o oră înain­tea dis­cur­su­lui lui Antonescu, când aces­tuia îi era imposi­bil să‐și refacă sau să‐și mai nuanțeze dis­cur­sul, Băs­escu a făcut pro­pria lui declar­ație. Iar ceea ce a spus este de o măsură și bună cuvi­ință fără cusur, adică fix ceea ce de obi­cei nu‐l car­ac­ter­izează. Un dis­curs matur, ele­gant și echili­brat, o invi­tație la dia­log și coabitare în folo­sul țării. Exact ceea ce aștep­tăm toți să vedem: potolirea dis­putelor politice, a bătăliei "pe ciolan" și con­cen­trarea pe temele majore ale României — criza eco­nom­ică, sec­eta, acor­dul cu FMI, refac­erea cred­i­bil­ității externe. Pe par­curs a făcut con­ce­sia recunoaș­terii pro­pri­ilor greșeli, spunând că schim­barea de ati­tu­dine tre­buie să se aplice nu doar politi­cie­nilor care i se opun, ci și sieși. Iar la final a dat lovi­tura de grație, oferind încă o dată demisia sa în schim­bul revizuirii Con­sti­tuției.

Antonescu este exact opusul lui Băs­escu. Aspec­tul său de Don Juan întârziat, ele­ganța stu­di­ată și retor­ica actoricească sunt instru­mentele cu care încearcă să ascundă o dotare politică rudi­men­tară. Din păcate nu are nici un fel de viz­iune, nici abil­ități admin­is­tra­tive, doar un "papa­gal" bun cu care speră să ajungă în vârf. În replică dis­cur­sul său din seara asta a fost înțepenit în log­ica deja uzată a USL, repetând stereotipic că Băs­escu e demis moral prin numărul mare al românilor care îl vor înde­păr­tat. Genul ăsta de rațion­a­ment e foarte sim­plu de demon­tat. 5 mil­ioane de români l‐au ales pe Băs­escu și 7 mil­ioane jumă­tate îl vor acum demis — deci tre­buie să plece. Dar am putea judeca și așa: 13 mil­ioane de români nu l‐au vrut pe Băs­escu în 2009, acum doar 7 mil­ioane jumă­tate îl vor înde­păr­tat. E incorect din punct de vedere moral, dar logic din punct de vedere matem­atic, nu?

Apoi este veșnica acuză a boico­tu­lui maghiar­ilor, la comanda lui Vik­tor Orban. Antonescu pune această situ­ație de fapt în cârca lui Băs­escu, încer­când să‐l ateste drept "omul ungurilor". E o manip­u­lare sim­plistă și jos­nică, ce încearcă să speculeze șovin­is­mul unei bune părți a românilor — nu‐i face cin­ste nici lui, nici nouă ca popor.

Așa cum am mai spus, îl pre­fer pe Băs­escu lui Antonescu. Pen­tru că are instincte politice mai con­sis­tente și pen­tru că e put­er­nic. Pen­tru că poate să revină de jos. Pen­tru că sub man­datul lui am văzut primele con­damnări ale corupților — e târziu, e prea puțin și durează prea mult dar, nu uitați, înainte de el nici nu își închipuia nimeni că așa ceva e posi­bil. Pen­tru că până la el nu am auzit o con­damnare ofi­cială a comu­nis­mu­lui și a tarelor sale. Și pen­tru alte motive.

Noua put­ere tre­buie să dea un răspuns dis­cur­su­lui lui Băs­escu. "Țara se prăbușește sub dis­putele politice". Acest lucru ros­tit cu voce tare nu poate fi igno­rat pen­tru că toți știm că e ade­vărat și e grav. Chiar dacă e spus cu scop politic, USL nu poate să îl per­si­fleze. Tre­buie să dea o replică matură și echili­brată, care să arate că sunt gata să facă orice pen­tru a servi mai întâi intere­sele României. Afir­mați­ile de tipul celor făcute Ponta — eu nu‐i mai vorbesc cu Băs­escu la tele­fon și nici nu mă mai duc la CSAT — nu vor face decât să demon­streze infan­til­is­mul politic al aces­tei alianțe. Și poate că acum nu se vede asta, dar undeva, în adâncim­ile elec­torat­u­lui româ­nesc, greșelile astea se con­tor­izează. Românii iartă (prea) ușor, dar uită (prea) greu.

Eu aștept.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Mihaela

    Simt, gan­desc si ros­tesc la fel ca tine. Ma bucur ca tu iti faci timp sa impartasesti…in scris toate astea. As prefera sa spun ca scri­itura ta este dinam­ica, la fel ca viata, si nu oscilanta.

  2. Metco

    Citesc de ceva vreme jur­nalul tău și observ o zbatere ciu­dată în argu­men­tați­ile tale politice. Este ceva de genul ”Nu! că.., Da!”, asta ca să ne amintim de prof. Târziu. De alt­fel, scrierea ta mi‐a amintit de bunica mea. Eram destul de mic ca să înțe­leg lucrurile foarte bine. În fiecare seară spuneam împre­ună rugă­ci­unea, dar o dată pe lună, în ziua în care primea pen­sia, spunea o rugă­ci­une și pen­tru Ceaușescu. Zil­nic, în aceeași perioadă, îl auzeam pe tata cum îl înjura pe Ceaușescu. Mai târziu am aflat că, bunica avea o pen­sie de urmaș, o pen­sie pe care bunicul o primea de dinainte de război și pen­tru care Ceaușescu nu avea nici o tre­abă. Așteptarea pro­pusă de Beck­ett, eu o văd spusă mai bine (sau mai rău), ca și o ”încre­menire în proiect”, for­mulă asumată de Liiceanu în ”Apel pen­tru lichele”, dar pre­lu­ată (ca să nu spun pla­giată) de la Kant. Spun asta cu gân­dul la câtă cerneală i se acordă lui Băs­escu, câte defecte se caută adver­sar­ilor lui pen­tru ai scuza lui bădărăni­ile, câtă sper­anță (aș putea spune aici ”așteptare”) încă mai există… Spun asta, pen­tru că am cres­cut… și dacă prin 1996 l‐am descoperit pe Băs­escu, dar atunci aveam tre­abă cu Ili­escu, iar prin 2004 refuzam să aleg între Băs­escu și Năs­tase și toți ceilalți nu înțelegeau, acum în 2012, Ili­escu mi‐se pare ”mic copil”, bineînțe­les în sens foarte neg­a­tiv, față de Băs­escu. Chiar nu mai vreau să aștept oferta ”de bună­tate” de la Băs­escu. Băs­escu a reușit să‐l min­i­mal­izeze pe Ili­escu, lucru pe care eu nu l‐aș fi crezut vre­o­dată, așa că nu mai con­tează ce urmează. Nu mai aștept nimic. Votez atunci când am drep­tul. Chiar am cres­cut… aproape am îmbătrânit.

    • Sorin Sfirlogea

      'Neața! Ai drep­tate există o oscilație în afir­mați­ile mele. Aseară, scri­ind cele de mai sus, mă gân­deam că ar tre­bui să fac niște pre­cizări în sen­sul ăsta, dar mi s‐a părut că aș lungi diz­er­tația prea mult și am renunțat. De fapt oscilez nu între a‐l apre­cia sau nu pe Băs­escu, ci între soluția ide­ală, dar imposi­bilă în ter­meni prac­tici și soluția optimă din­tre cele ce azi mi se pare fez­abile. Eu aș vrea să punem în dis­cuție — la nivelul întregii soci­etăți — forma de guvernare, care pe moment este intan­gi­bilă con­form Con­sti­tuției. Ori alegem o repub­lică prezi­dențială, ori una par­la­men­tară, ori (prefer­ința mea) monarhie con­sti­tuțion­ală. În con­tex­tul actual, neputând schimba lucrurile în mod sub­stanțial, mă repliez în soluția care mi se pare cea mai prac­tică, cea mai utilă, ținând cont de moral­i­tatea cla­sei politice. Mi‐e teamă de una­nim­i­tatea din­tre guvern și preșe­denție și de lucrurile pe care le‐ar putea aduce această așa‐zisă armonie.

      Ca să fiu bine înțe­les, PSDul are tend­ința de a exploata fără scrupule lipsa de dis­cernământ a maselor pen­tru a se menține la put­ere. E capa­bil de măsuri pop­uliste care să‐l țină la put­ere, chiar dacă aceste măsuri nu sunt sănă­toase eco­nomic. A mai făcut‐o și sunt vino­vați în opinia mea de cel puțin zece ani de întârziere a evoluției României. PNLul pare să se fi așezat la remorca aces­tui curent, mimând susținerea câtorva prin­cipii lib­erale. Din acest punct de vedere Băs­escu și‐a asumat niște măsuri com­plet nepop­u­lare — pe care acum le și plătește politic — dar fără de care nu cred că ieșeam la liman. Iar greul încă nu a tre­cut. Une­ori, tot mai des, cred că abia începe.

      Da, ai drep­tate, așteptarea mea are legă­tură cu "încre­menirea în proiect" care — indifer­ent cine a definit‐o primul — a fost adusă cu sig­u­ranță la per­fecți­une de români. Aștept nu pe Godot, nu un om prov­i­dențial — e doar o metaforă, așa cum ai intuit — ci deșteptarea românilor, care tre­buie să‐și ia soarta în mâini și să facă ceva cu des­tinul lor. Până se va întâm­pla asta (dacă se va întâm­pla vre­o­dată), visez la soluții ide­ale și mă mulțumesc cu cele prag­mat­ice. Pe ambele le împărtășesc aici, cu riscul de a părea oscilant.

      Mai comentează‐mă. Îmi place 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu