Orice ce veți spune, Bă­sescu e un ex­tra­or­di­nar ani­mal po­li­tic. A re­u­șit să treacă prin două re­fe­ren­du­muri de de­mi­tere fără să fie le­gal de­mis. Pre­cum eroii din po­veș­tile po­pu­lare ro­mâ­nești, are în­tot­dea­una la el iarba fi­a­re­lor care îl face să scape din orice în­că­tu­șare, iar asta e fas­ci­nant și te­ri­fi­ant în egală mă­sură. În­cer­cați să vi‑l ima­gi­nați pe omul cu în­su­și­rile aces­tea echi­pat cu bun simț sî ele­ganță și veți avea por­tre­tul unui pre­șe­dinte care ar fi ră­mas în is­to­rie pe veci.

N‑a fost să fie. Bă­sescu e un tip in­te­li­gent, cu ma­nie­rele unui Ne­an­der­thal și buna cu­vi­ință a unui Cro­mag­non. Din când în când face însă ges­turi care ne lasă să ve­dem po­ten­ți­a­lul său po­li­tic, poate ca să re­gre­tăm și mai mult că i se aplică per­fect sin­tagma ro­mâ­nească “brânză bună în bu­r­duf de câine”. As­tăzi, cu o oră îna­in­tea dis­cur­su­lui lui An­to­ne­scu, când aces­tuia îi era im­po­si­bil să-și re­facă sau să-și mai nu­an­țeze dis­cur­sul, Bă­sescu a fă­cut pro­pria lui de­cla­ra­ție. Iar ceea ce a spus este de o mă­sură și bună cu­vi­ință fără cu­sur, adică fix ceea ce de obi­cei nu‑l ca­rac­te­ri­zează. Un dis­curs ma­tur, ele­gant și echi­li­brat, o in­vi­ta­ție la di­a­log și coa­bi­tare în fo­lo­sul ță­rii. Exact ceea ce aș­tep­tăm toți să ve­dem: po­to­li­rea dis­pu­te­lor po­li­tice, a bă­tă­liei “pe cio­lan” și con­cen­tra­rea pe te­mele ma­jore ale Ro­mâ­niei — criza eco­no­mică, se­ceta, acor­dul cu FMI, re­fa­ce­rea cre­di­bi­li­tă­ții ex­terne. Pe par­curs a fă­cut con­ce­sia re­cu­noaș­te­rii pro­pri­i­lor gre­șeli, spu­nând că schim­ba­rea de ati­tu­dine tre­buie să se aplice nu doar po­li­ti­cie­ni­lor care i se opun, ci și sieși. Iar la fi­nal a dat lo­vi­tura de gra­ție, ofe­rind încă o dată de­mi­sia sa în schim­bul re­vi­zu­i­rii Con­sti­tu­ției.

An­to­ne­scu este exact opu­sul lui Bă­sescu. As­pec­tul său de Don Juan în­târ­ziat, ele­ganța stu­di­ată și re­torica ac­tori­cească sunt in­stru­men­tele cu care în­cearcă să as­cundă o do­tare po­li­tică ru­di­men­tară. Din pă­cate nu are nici un fel de vi­ziune, nici abi­li­tăți ad­mi­nis­tra­tive, doar un “pa­pa­gal” bun cu care speră să ajungă în vârf. În re­plică dis­cur­sul său din seara asta a fost în­țe­pe­nit în lo­gica deja uzată a USL, re­pe­tând ste­re­o­ti­pic că Bă­sescu e de­mis mo­ral prin nu­mă­rul mare al ro­mâ­ni­lor care îl vor în­de­păr­tat. Ge­nul ăsta de ra­țio­na­ment e foarte sim­plu de de­mon­tat. 5 mi­li­oane de ro­mâni l‑au ales pe Bă­sescu și 7 mi­li­oane ju­mă­tate îl vor acum de­mis — deci tre­buie să plece. Dar am pu­tea ju­deca și așa: 13 mi­li­oane de ro­mâni nu l‑au vrut pe Bă­sescu în 2009, acum doar 7 mi­li­oane ju­mă­tate îl vor în­de­păr­tat. E in­co­rect din punct de ve­dere mo­ral, dar lo­gic din punct de ve­dere ma­te­ma­tic, nu?

Apoi este veș­nica acuză a bo­ico­tu­lui ma­ghia­ri­lor, la co­manda lui Vi­k­tor Or­ban. An­to­ne­scu pune această si­tu­a­ție de fapt în cârca lui Bă­sescu, în­cer­când să‑l ateste drept “omul un­gu­ri­lor”. E o ma­ni­pu­lare sim­plistă și jo­s­nică, ce în­cearcă să spe­cu­leze șo­vi­nis­mul unei bune părți a ro­mâ­ni­lor — nu‑i face cin­ste nici lui, nici nouă ca po­por.

Așa cum am mai spus, îl pre­fer pe Bă­sescu lui An­to­ne­scu. Pen­tru că are in­s­tincte po­li­tice mai con­sis­tente și pen­tru că e pu­ter­nic. Pen­tru că poate să re­vină de jos. Pen­tru că sub man­da­tul lui am vă­zut pri­mele con­dam­nări ale co­rup­ți­lor — e târ­ziu, e prea pu­țin și du­rează prea mult dar, nu ui­tați, îna­inte de el nici nu își în­chi­puia ni­meni că așa ceva e po­si­bil. Pen­tru că până la el nu am au­zit o con­dam­nare ofi­ci­ală a co­mu­nis­mu­lui și a ta­re­lor sale. Și pen­tru alte mo­tive.

Noua pu­tere tre­buie să dea un răs­puns dis­cur­su­lui lui Bă­sescu. “Țara se pră­bu­șește sub dis­pu­tele po­li­tice”. Acest lu­cru ros­tit cu voce tare nu poate fi ig­no­rat pen­tru că toți știm că e ade­vă­rat și e grav. Chiar dacă e spus cu scop po­li­tic, USL nu poate să îl per­si­fleze. Tre­buie să dea o re­plică ma­tură și echi­li­brată, care să arate că sunt gata să facă orice pen­tru a servi mai în­tâi in­te­re­sele Ro­mâ­niei. Afir­ma­ți­ile de ti­pul ce­lor fă­cute Ponta — eu nu‑i mai vor­besc cu Bă­sescu la te­le­fon și nici nu mă mai duc la CSAT — nu vor face de­cât să de­mon­streze in­fan­ti­lis­mul po­li­tic al aces­tei ali­anțe. Și poate că acum nu se vede asta, dar un­deva, în adân­ci­mile elec­to­ra­tu­lui ro­mâ­nesc, gre­șe­lile as­tea se con­to­ri­zează. Ro­mâ­nii iartă (prea) ușor, dar uită (prea) greu.

Eu aș­tept.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mihaela

    Simt, gan­desc si ros­tesc la fel ca tine. Ma bu­cur ca tu iti faci timp sa impartasesti…in scris toate as­tea. As pre­fera sa spun ca scri­i­tura ta este di­na­mica, la fel ca vi­ata, si nu os­ci­lanta.

  2. Metco

    Ci­tesc de ceva vreme jur­na­lul tău și ob­serv o zba­tere ciu­dată în ar­gu­men­ta­ți­ile tale po­li­tice. Este ceva de ge­nul ”Nu! că.., Da!”, asta ca să ne amin­tim de prof. Târ­ziu. De alt­fel, scri­e­rea ta mi‑a amin­tit de bu­nica mea. Eram des­tul de mic ca să în­țe­leg lu­cru­rile foarte bine. În fi­e­care seară spu­neam îm­pre­ună ru­gă­ciu­nea, dar o dată pe lună, în ziua în care pri­mea pen­sia, spu­nea o ru­gă­ciune și pen­tru Ceau­șescu. Zil­nic, în ace­eași pe­ri­oadă, îl au­zeam pe tata cum îl în­jura pe Ceau­șescu. Mai târ­ziu am aflat că, bu­nica avea o pen­sie de ur­maș, o pen­sie pe care bu­ni­cul o pri­mea de di­na­inte de răz­boi și pen­tru care Ceau­șescu nu avea nici o treabă. Aș­tep­ta­rea pro­pusă de Be­c­kett, eu o văd spusă mai bine (sau mai rău), ca și o ”în­cre­me­nire în pro­iect”, for­mulă asu­mată de Lii­ceanu în ”Apel pen­tru li­chele”, dar pre­lu­ată (ca să nu spun pla­gi­ată) de la Kant. Spun asta cu gân­dul la câtă cer­ne­ală i se acordă lui Bă­sescu, câte de­fecte se ca­ută ad­ver­sa­ri­lor lui pen­tru ai scuza lui bă­dă­ră­ni­ile, câtă spe­ranță (aș pu­tea spune aici ”aș­tep­tare”) încă mai există… Spun asta, pen­tru că am cres­cut… și dacă prin 1996 l‑am des­co­pe­rit pe Bă­sescu, dar atunci aveam treabă cu Ili­escu, iar prin 2004 re­fu­zam să aleg în­tre Bă­sescu și Năs­tase și toți cei­lalți nu în­țe­le­geau, acum în 2012, Ili­escu mi-se pare ”mic co­pil”, bi­ne­în­țe­les în sens foarte ne­ga­tiv, față de Bă­sescu. Chiar nu mai vreau să aș­tept oferta ”de bu­nă­tate” de la Bă­sescu. Bă­sescu a re­u­șit să‑l mi­ni­ma­li­zeze pe Ili­escu, lu­cru pe care eu nu l‑aș fi cre­zut vreo­dată, așa că nu mai con­tează ce ur­mează. Nu mai aș­tept ni­mic. Vo­tez atunci când am drep­tul. Chiar am cres­cut… aproape am îm­bă­trâ­nit.

    • Sorin Sfirlogea

      ‘Neața! Ai drep­tate există o os­ci­la­ție în afir­ma­ți­ile mele. Aseară, scri­ind cele de mai sus, mă gân­deam că ar tre­bui să fac niște pre­ci­zări în sen­sul ăsta, dar mi s‑a pă­rut că aș lungi di­zer­ta­ția prea mult și am re­nun­țat. De fapt os­ci­lez nu în­tre a‑l apre­cia sau nu pe Bă­sescu, ci în­tre so­lu­ția ide­ală, dar im­po­si­bilă în ter­meni prac­tici și so­lu­ția op­timă din­tre cele ce azi mi se pare fe­za­bile. Eu aș vrea să pu­nem în dis­cu­ție — la nive­lul în­tre­gii so­ci­e­tăți — forma de gu­ver­nare, care pe mo­ment este in­tan­gi­bilă con­form Con­sti­tu­ției. Ori ale­gem o re­pu­blică pre­zi­den­ți­ală, ori una par­la­men­tară, ori (pre­fe­rința mea) mo­nar­hie con­sti­tu­țio­nală. În con­tex­tul ac­tual, ne­pu­tând schimba lu­cru­rile în mod sub­stan­țial, mă re­pliez în so­lu­ția care mi se pare cea mai prac­tică, cea mai utilă, ținând cont de mo­ra­li­ta­tea cla­sei po­li­tice. Mi‑e teamă de una­ni­mi­ta­tea din­tre gu­vern și pre­șe­den­ție și de lu­cru­rile pe care le-ar pu­tea aduce această așa-zisă ar­mo­nie.

      Ca să fiu bine în­țe­les, PS­Dul are ten­dința de a ex­ploata fără scru­pule lipsa de dis­cer­nământ a ma­se­lor pen­tru a se men­ține la pu­tere. E ca­pa­bil de mă­suri po­puliste care să‑l țină la pu­tere, chiar dacă aceste mă­suri nu sunt să­nă­toase eco­no­mic. A mai făcut‑o și sunt vi­no­vați în opi­nia mea de cel pu­țin zece ani de în­târ­zi­ere a evo­lu­ției Ro­mâ­niei. PN­Lul pare să se fi așe­zat la re­morca aces­tui cu­rent, mi­mând sus­ți­ne­rea câ­torva prin­ci­pii li­be­rale. Din acest punct de ve­dere Bă­sescu și‑a asu­mat niște mă­suri com­plet ne­po­pu­lare — pe care acum le și plă­tește po­li­tic — dar fără de care nu cred că ie­șeam la li­man. Iar greul încă nu a tre­cut. Une­ori, tot mai des, cred că abia în­cepe.

      Da, ai drep­tate, aș­tep­ta­rea mea are le­gă­tură cu “în­cre­me­ni­rea în pro­iect” care — in­di­fe­rent cine a definit‑o pri­mul — a fost adusă cu si­gu­ranță la per­fec­țiune de ro­mâni. Aș­tept nu pe Go­dot, nu un om pro­vi­den­țial — e doar o me­ta­foră, așa cum ai in­tuit — ci deș­tep­ta­rea ro­mâ­ni­lor, care tre­buie să-și ia soarta în mâini și să facă ceva cu des­ti­nul lor. Până se va în­tâm­pla asta (dacă se va în­tâm­pla vreo­dată), vi­sez la so­lu­ții ide­ale și mă mul­țu­mesc cu cele prag­ma­tice. Pe am­bele le îm­păr­tă­șesc aici, cu ris­cul de a pă­rea os­ci­lant.

      Mai co­men­tează-mă. Îmi place 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.