Orice ce veți spune, Băsescu e un extraordinar animal politic. A reușit să treacă prin două referendumuri de demitere fără să fie legal demis. Precum eroii din poveștile populare românești, are întotdeauna la el iarba fiarelor care îl face să scape din orice încătușare, iar asta e fascinant și terifiant în egală măsură. Încercați să vi‑l imaginați pe omul cu însușirile acestea echipat cu bun simț sî eleganță și veți avea portretul unui președinte care ar fi rămas în istorie pe veci.
N‑a fost să fie. Băsescu e un tip inteligent, cu manierele unui Neanderthal și buna cuviință a unui Cromagnon. Din când în când face însă gesturi care ne lasă să vedem potențialul său politic, poate ca să regretăm și mai mult că i se aplică perfect sintagma românească “brânză bună în burduf de câine”. Astăzi, cu o oră înaintea discursului lui Antonescu, când acestuia îi era imposibil să-și refacă sau să-și mai nuanțeze discursul, Băsescu a făcut propria lui declarație. Iar ceea ce a spus este de o măsură și bună cuviință fără cusur, adică fix ceea ce de obicei nu‑l caracterizează. Un discurs matur, elegant și echilibrat, o invitație la dialog și coabitare în folosul țării. Exact ceea ce așteptăm toți să vedem: potolirea disputelor politice, a bătăliei “pe ciolan” și concentrarea pe temele majore ale României — criza economică, seceta, acordul cu FMI, refacerea credibilității externe. Pe parcurs a făcut concesia recunoașterii propriilor greșeli, spunând că schimbarea de atitudine trebuie să se aplice nu doar politicienilor care i se opun, ci și sieși. Iar la final a dat lovitura de grație, oferind încă o dată demisia sa în schimbul revizuirii Constituției.
Antonescu este exact opusul lui Băsescu. Aspectul său de Don Juan întârziat, eleganța studiată și retorica actoricească sunt instrumentele cu care încearcă să ascundă o dotare politică rudimentară. Din păcate nu are nici un fel de viziune, nici abilități administrative, doar un “papagal” bun cu care speră să ajungă în vârf. În replică discursul său din seara asta a fost înțepenit în logica deja uzată a USL, repetând stereotipic că Băsescu e demis moral prin numărul mare al românilor care îl vor îndepărtat. Genul ăsta de raționament e foarte simplu de demontat. 5 milioane de români l‑au ales pe Băsescu și 7 milioane jumătate îl vor acum demis — deci trebuie să plece. Dar am putea judeca și așa: 13 milioane de români nu l‑au vrut pe Băsescu în 2009, acum doar 7 milioane jumătate îl vor îndepărtat. E incorect din punct de vedere moral, dar logic din punct de vedere matematic, nu?
Apoi este veșnica acuză a boicotului maghiarilor, la comanda lui Viktor Orban. Antonescu pune această situație de fapt în cârca lui Băsescu, încercând să‑l ateste drept “omul ungurilor”. E o manipulare simplistă și josnică, ce încearcă să speculeze șovinismul unei bune părți a românilor — nu‑i face cinste nici lui, nici nouă ca popor.
Așa cum am mai spus, îl prefer pe Băsescu lui Antonescu. Pentru că are instincte politice mai consistente și pentru că e puternic. Pentru că poate să revină de jos. Pentru că sub mandatul lui am văzut primele condamnări ale corupților — e târziu, e prea puțin și durează prea mult dar, nu uitați, înainte de el nici nu își închipuia nimeni că așa ceva e posibil. Pentru că până la el nu am auzit o condamnare oficială a comunismului și a tarelor sale. Și pentru alte motive.
Noua putere trebuie să dea un răspuns discursului lui Băsescu. “Țara se prăbușește sub disputele politice”. Acest lucru rostit cu voce tare nu poate fi ignorat pentru că toți știm că e adevărat și e grav. Chiar dacă e spus cu scop politic, USL nu poate să îl persifleze. Trebuie să dea o replică matură și echilibrată, care să arate că sunt gata să facă orice pentru a servi mai întâi interesele României. Afirmațiile de tipul celor făcute Ponta — eu nu‑i mai vorbesc cu Băsescu la telefon și nici nu mă mai duc la CSAT — nu vor face decât să demonstreze infantilismul politic al acestei alianțe. Și poate că acum nu se vede asta, dar undeva, în adâncimile electoratului românesc, greșelile astea se contorizează. Românii iartă (prea) ușor, dar uită (prea) greu.
Eu aștept.
13:08
Simt, gandesc si rostesc la fel ca tine. Ma bucur ca tu iti faci timp sa impartasesti…in scris toate astea. As prefera sa spun ca scriitura ta este dinamica, la fel ca viata, si nu oscilanta.
8:08
Citesc de ceva vreme jurnalul tău și observ o zbatere ciudată în argumentațiile tale politice. Este ceva de genul ”Nu! că.., Da!”, asta ca să ne amintim de prof. Târziu. De altfel, scrierea ta mi‑a amintit de bunica mea. Eram destul de mic ca să înțeleg lucrurile foarte bine. În fiecare seară spuneam împreună rugăciunea, dar o dată pe lună, în ziua în care primea pensia, spunea o rugăciune și pentru Ceaușescu. Zilnic, în aceeași perioadă, îl auzeam pe tata cum îl înjura pe Ceaușescu. Mai târziu am aflat că, bunica avea o pensie de urmaș, o pensie pe care bunicul o primea de dinainte de război și pentru care Ceaușescu nu avea nici o treabă. Așteptarea propusă de Beckett, eu o văd spusă mai bine (sau mai rău), ca și o ”încremenire în proiect”, formulă asumată de Liiceanu în ”Apel pentru lichele”, dar preluată (ca să nu spun plagiată) de la Kant. Spun asta cu gândul la câtă cerneală i se acordă lui Băsescu, câte defecte se caută adversarilor lui pentru ai scuza lui bădărăniile, câtă speranță (aș putea spune aici ”așteptare”) încă mai există… Spun asta, pentru că am crescut… și dacă prin 1996 l‑am descoperit pe Băsescu, dar atunci aveam treabă cu Iliescu, iar prin 2004 refuzam să aleg între Băsescu și Năstase și toți ceilalți nu înțelegeau, acum în 2012, Iliescu mi-se pare ”mic copil”, bineînțeles în sens foarte negativ, față de Băsescu. Chiar nu mai vreau să aștept oferta ”de bunătate” de la Băsescu. Băsescu a reușit să‑l minimalizeze pe Iliescu, lucru pe care eu nu l‑aș fi crezut vreodată, așa că nu mai contează ce urmează. Nu mai aștept nimic. Votez atunci când am dreptul. Chiar am crescut… aproape am îmbătrânit.
9:08
‘Neața! Ai dreptate există o oscilație în afirmațiile mele. Aseară, scriind cele de mai sus, mă gândeam că ar trebui să fac niște precizări în sensul ăsta, dar mi s‑a părut că aș lungi dizertația prea mult și am renunțat. De fapt oscilez nu între a‑l aprecia sau nu pe Băsescu, ci între soluția ideală, dar imposibilă în termeni practici și soluția optimă dintre cele ce azi mi se pare fezabile. Eu aș vrea să punem în discuție — la nivelul întregii societăți — forma de guvernare, care pe moment este intangibilă conform Constituției. Ori alegem o republică prezidențială, ori una parlamentară, ori (preferința mea) monarhie constituțională. În contextul actual, neputând schimba lucrurile în mod substanțial, mă repliez în soluția care mi se pare cea mai practică, cea mai utilă, ținând cont de moralitatea clasei politice. Mi‑e teamă de unanimitatea dintre guvern și președenție și de lucrurile pe care le-ar putea aduce această așa-zisă armonie.
Ca să fiu bine înțeles, PSDul are tendința de a exploata fără scrupule lipsa de discernământ a maselor pentru a se menține la putere. E capabil de măsuri populiste care să‑l țină la putere, chiar dacă aceste măsuri nu sunt sănătoase economic. A mai făcut‑o și sunt vinovați în opinia mea de cel puțin zece ani de întârziere a evoluției României. PNLul pare să se fi așezat la remorca acestui curent, mimând susținerea câtorva principii liberale. Din acest punct de vedere Băsescu și‑a asumat niște măsuri complet nepopulare — pe care acum le și plătește politic — dar fără de care nu cred că ieșeam la liman. Iar greul încă nu a trecut. Uneori, tot mai des, cred că abia începe.
Da, ai dreptate, așteptarea mea are legătură cu “încremenirea în proiect” care — indiferent cine a definit‑o primul — a fost adusă cu siguranță la perfecțiune de români. Aștept nu pe Godot, nu un om providențial — e doar o metaforă, așa cum ai intuit — ci deșteptarea românilor, care trebuie să-și ia soarta în mâini și să facă ceva cu destinul lor. Până se va întâmpla asta (dacă se va întâmpla vreodată), visez la soluții ideale și mă mulțumesc cu cele pragmatice. Pe ambele le împărtășesc aici, cu riscul de a părea oscilant.
Mai comentează-mă. Îmi place 🙂