În pri­mele zile ale lui 1990, după ce abu­rii ba­hici ai pri­mu­lui Re­ve­lion li­ber s‑au ri­si­pit, oa­me­nii din Râm­nicu Să­rat s‑a tre­zit într‑o nouă orân­du­ire. Ca­pi­ta­lis­mul și de­mo­cra­ția dă­duse bu­zna peste ei prin ecra­nele te­le­vi­zoa­re­lor, la care ur­mă­ri­seră plini de cu­ri­o­zi­tate eve­ni­men­tele de la Ti­mi­șoara și Bu­cu­rești. În oraș re­vo­lu­ția nu pro­du­sese prea mare vâlvă, doar un tâ­năr care în­cer­case să fure niște ți­gări de la fa­brica de tutun fu­sese îm­puș­cat din gre­șe­ală de ci­neva și apoi fu­sese de­cla­rat erou al Re­vo­lu­ției, pen­tru că nu se că­dea ca în vre­mu­rile ace­lea să pi­ară ci­neva de glonț alt­min­teri de­cât în mod vi­te­jesc.

Tre­cuse Anul Nou, lu­mea pe­tre­cuse cu ceva sfi­ală, as­cun­zându-se după dra­pe­ri­ile apar­ta­men­te­lor din blo­cu­rile co­mu­niste de teama te­ro­riș­ti­lor care pu­teau fi ori­unde as­cu­nși: în blo­cul de vi­zavi, în ali­men­tară sau poate chiar în pu­bela de gu­noi. Nu fu­sese prea rău, apu­ca­seră să aducă de la țară por­cul, vi­nul și mu­ră­tu­rile, pen­tru că toți aveau ră­dă­cini în sa­tele din jur. Câ­țiva mai în­drăz­neți, după ce-și lu­a­seră o por­ție bună de vin în sto­mac, au ie­șit pe stradă ca să bra­veze șî să arate tu­tu­ror că nu le e frică. Un­deva de­parte, peste câmp, îm­puș­că­tu­rile de la uni­tă­țile mi­li­tare se stin­se­seră. Era li­niște acum, dar lu­mea încă mai vor­bea des­pre te­ro­riș­tii care ata­ca­seră uni­tă­țile mi­li­tare din mar­gi­nea ora­șu­lui și era lesne de în­țe­les asta, pen­tru că Râm­nicu Să­rat avea trei uni­tăți mi­li­tare, era un loc stra­te­gic din punct de ve­dere mi­li­tar, nu de­geaba fu­sese li­nia Mă­răști-Mă­ră­șești-Oituz prin apro­pi­ere. Era re­li­e­ful, așe­za­rea lu­cru­ri­lor, în fine! ceva, nu prea lim­pede, dar cu si­gu­ranță ceva stra­te­gic și ex­tra­or­di­nar de im­por­tant în le­gă­tură cu ora­șul lor — alt­min­teri n‑ar fi așe­zat Ceau­șescu uni­tă­țile mi­li­tare acolo, nu?

S‑au re­gă­sit cu mi­rare unii pe al­ții după zi­lele ace­lea de tul­bu­rare ge­ne­rală, ui­miți că viața con­ti­nua parcă ne­schim­bată: soa­rele ră­să­rise peste be­toa­nele ora­șu­lui la fel ca îna­inte, în­vi­orând cu­lo­rile terne ale pe­re­ți­lor igra­si­oși și mân­gâind de­li­cat co­pa­cii în­ghe­țați de vân­tul rece de la ră­să­rit, care bate în­tot­dea­una asu­pra ora­șu­lui. S‑au pri­vit ușor des­cum­pă­niți și și-au zis că poate ar tre­bui să meargă la fa­brică, ser­vi­ciul e ser­vici, nu? tre­buie să ne fa­cem da­to­ria, așa zice și la te­le­vi­zor, să clă­dim o nouă Ro­mâ­nie. Pe por­țile fa­bri­cii de șu­ru­buri au in­trat mun­ci­to­rii, ca în aproape fi­ece di­mi­neață. Și pro­ba­bil că și di­mi­neața aceea ar fi ră­mas una ano­nimă în is­to­rie dacă n‑ar fi avut ci­neva — nu știm cine, un ro­mân de bine — ideea că tre­buie să ve­ri­fice un pic ce fac di­rec­to­rii ăia de sus, din clă­di­rea aia gri cu două etaje, care sunt no­men­cla­tu­riș­tii cei răi din ca­uza că­rora ei — oa­me­nii sim­pli și cin­stiți — n‑au avut li­ber­tate și mân­care.

Au por­nit toți într-un gând, să facă drep­tate. Au ur­cat cu pași apă­sați trep­tele că­tre bi­roul di­rec­to­ru­lui ge­ne­ral și au dat bu­zna în în­că­pere, sur­prinși să nu‑l gă­sească acolo pe ti­tu­lar. Se­cre­tara du­mi­sale striga cât o ți­nea gura că nu‑i acolo, e în sec­ție, co­bo­râse să vor­bească ceva cu in­gi­ne­rul șef. Fu­ria pro­le­tară se des­fă­șura însă im­pla­ca­bilă, jus­ti­ția tre­buia apli­cată ne­în­târ­ziat. Au des­chis mi­cul fri­gi­der din bi­roul dic­ta­to­ru­lui, ca să des­co­pere ce as­cun­dea acolo de ochii po­po­ru­lui, cu ce bu­nă­tăți se hră­nea în timp ce ple­bea pro­le­tară su­fe­rea în tă­cere. Unul cu bască și ha­lat al­bas­tru, ăl mai în­drăz­neț și mai ho­tă­rât, trase de mâ­ner și des­chise ușa Fram-ului rot­und, cu smal­țul nițel să­rit pe ici-pe colo. Privi înă­un­tru la raf­tu­rile mai mult goale și, după ce râ­gâi de la sar­ma­lele re­ve­li­o­nu­lui ce tre­cuse, le zise ce­lor­lalți: ia uite, bă, ce mă­nâncă ne­no­ro­ci­tul ăsta de co­mu­nist: co­vrigi cu sa­lam de Si­biu! Și noi nu gă­sim ni­mic în ali­men­tara!

* * *

As­tăzi, când cre­deam că ni­mic nu mai poate în­toarce anii aceia de pros­tească tul­bu­rare, am pu­tut asista cum se pe­rindă oa­meni în toată fi­rea ca să vadă vila Dante, lo­cu­ința pe care Ponta pre­tinde că și‑o pre­gă­tea Bă­sescu pen­tru re­tra­ge­rea din func­ția de pre­șe­dinte. Am pri­vit re­por­ta­jele vi­deo și m‑am gân­dit că bă­trâ­nii aceia care bă­tu­seră drum lung să ajungă acolo și stă­teau la coadă, în soa­rele to­rid, ca să vadă “lu­xul dic­ta­to­ru­lui”, ar fi tre­buit să fie în­țe­lep­ții noș­trii, cei care să ne spună des­pre mă­sură și bun simț, des­pre în­gă­du­ință și cre­dință. În lo­cul lor am vă­zut niște in­di­vizi gâr­bo­viți de pro­pria lor pros­tie, în­ră­iți și inepți, care po­ves­tesc des­pre pla­ti­tu­di­nile vie­ții lor inu­tile și triste. Când nu ai nici un rost în viață, pri­mul vi­no­vat că­tre care tre­buie să pri­vești este cel din oglindă. Știu, sună dur și in­just, dar dacă nu stai drept și demn in­di­fe­rent de vre­muri și de gre­u­tăți, dacă pierzi bu­sola pro­priei tale iden­ti­tăți și te lași mâ­nat de ră­u­tate și pros­tie, atunci cu greu te mai poți numi om.

Vă las în com­pa­nia unei per­soane re­pre­zen­ta­tive pen­tru ca­te­go­ria ce­lor ce și-au pier­dut mă­sura (dacă au avut‑o vreo­dată), amin­tindu-mi de vor­bele unei pri­e­tene: “So­rine, sun­tem toți oa­meni, fi­ințe spi­ri­tu­ale, egale în drep­turi”. Oare?

[gran­d­flv id=3774 w=560 h=324 autoplay=false]

 * Re­por­ta­jul apar­ține lui Vlad Teo­do­rescu — Eve­ni­men­tul zi­lei.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.