Covrigi cu salam de Sibiu

În primele zile ale lui 1990, după ce aburii bahici ai primu­lui Rev­e­lion liber s‑au risipit, oamenii din Râm­nicu Sărat s‑a trezit într‑o nouă orân­duire. Cap­i­tal­is­mul și democrația dăduse buzna peste ei prin ecranele tele­vi­zoarelor, la care urmăris­eră plini de curi­oz­i­tate eveni­mentele de la Tim­ișoara și București. În oraș rev­oluția nu pro­dus­ese prea mare vâlvă, doar un tânăr care încer­case să fure niște țigări de la fab­rica de tutun fus­ese împuș­cat din greșeală de cineva și apoi fus­ese declarat erou al Rev­oluției, pen­tru că nu se cădea ca în vre­murile ace­lea să piară cineva de glonț alt­minteri decât în mod vite­jesc.

Tre­cuse Anul Nou, lumea petre­cuse cu ceva sfi­ală, ascunzându-se după draperi­ile aparta­mentelor din blocurile comu­niste de teama teror­iștilor care puteau fi ori­unde ascunși: în blocul de vizavi, în ali­men­tară sau poate chiar în pubela de gunoi. Nu fus­ese prea rău, apu­caseră să aducă de la țară por­cul, vinul și mură­turile, pen­tru că toți aveau rădăcini în satele din jur. Câțiva mai îndrăzneți, după ce-și luaseră o porție bună de vin în stomac, au ieșit pe stradă ca să braveze șî să arate tuturor că nu le e frică. Undeva departe, peste câmp, împușcă­turile de la unitățile mil­itare se stins­eseră. Era lin­iște acum, dar lumea încă mai vor­bea despre teror­iștii care ata­caseră unitățile mil­itare din mar­ginea orașu­lui și era lesne de înțe­les asta, pen­tru că Râm­nicu Sărat avea trei unități mil­itare, era un loc strate­gic din punct de vedere mil­i­tar, nu dege­aba fus­ese linia Mărăști-Mărășești-Oituz prin apropiere. Era relieful, așezarea lucrurilor, în fine! ceva, nu prea limpede, dar cu sig­u­ranță ceva strate­gic și extra­or­di­nar de impor­tant în legă­tură cu orașul lor — alt­minteri n‑ar fi așezat Ceaușescu unitățile mil­itare acolo, nu?

S‑au regăsit cu mirare unii pe alții după zilele ace­lea de tul­bu­rare gen­er­ală, uim­iți că viața con­tinua parcă neschim­bată: soarele răsărise peste betoanele orașu­lui la fel ca înainte, înv­iorând culo­rile terne ale pereților igra­sioși și mângâind del­i­cat copacii înghețați de vân­tul rece de la răsărit, care bate întot­deauna asupra orașu­lui. S‑au privit ușor des­cumpăniți și și-au zis că poate ar tre­bui să meargă la fab­rică, ser­vi­ciul e ser­vici, nu? tre­buie să ne facem dato­ria, așa zice și la tele­vi­zor, să clădim o nouă Românie. Pe porțile fabricii de șuruburi au intrat munci­torii, ca în aproape fiece dimineață. Și prob­a­bil că și dimineața aceea ar fi rămas una anon­imă în isto­rie dacă n‑ar fi avut cineva — nu știm cine, un român de bine — ideea că tre­buie să ver­i­fice un pic ce fac direc­torii ăia de sus, din clădi­rea aia gri cu două etaje, care sunt nomen­cla­turiștii cei răi din cauza cărora ei — oamenii sim­pli și cin­stiți — n‑au avut lib­er­tate și mân­care.

Au por­nit toți într-un gând, să facă drep­tate. Au urcat cu pași apăsați treptele către biroul direc­toru­lui gen­eral și au dat buzna în încăpere, sur­prinși să nu‑l găsească acolo pe tit­u­lar. Sec­re­tara dumisale striga cât o ținea gura că nu‑i acolo, e în secție, coborâse să vor­bească ceva cu inginerul șef. Furia pro­le­tară se des­fășura însă impla­ca­bilă, justiția tre­buia apli­cată neîn­târziat. Au deschis micul frigider din biroul dic­ta­toru­lui, ca să descopere ce ascun­dea acolo de ochii poporu­lui, cu ce bunătăți se hrănea în timp ce ple­bea pro­le­tară suferea în tăcere. Unul cu bască și halat albas­tru, ăl mai îndrăzneț și mai hotărât, trase de mâner și deschise ușa Fram-ului rotund, cu smalțul nițel sărit pe ici-pe colo. Privi înăun­tru la raf­turile mai mult goale și, după ce râgâi de la sar­malele rev­e­lionu­lui ce tre­cuse, le zise celor­lalți: ia uite, bă, ce mănâncă nenoroc­i­tul ăsta de comu­nist: cov­rigi cu salam de Sibiu! Și noi nu găsim nimic în ali­men­tara!

* * *

Astăzi, când cre­deam că nimic nu mai poate întoarce anii aceia de prostească tul­bu­rare, am putut asista cum se perindă oameni în toată firea ca să vadă vila Dante, locuința pe care Ponta pretinde că și‑o pregătea Băs­escu pen­tru retragerea din funcția de președ­inte. Am privit repor­ta­jele video și m‑am gân­dit că bătrânii aceia care bătuseră drum lung să ajungă acolo și stăteau la coadă, în soarele torid, ca să vadă "luxul dic­ta­toru­lui", ar fi tre­buit să fie înțelepții noștrii, cei care să ne spună despre măsură și bun simț, despre îngă­duință și cred­ință. În locul lor am văzut niște indi­vizi gâr­boviți de pro­pria lor prostie, înrăiți și inepți, care povestesc despre plat­i­tu­dinile vieții lor inutile și triste. Când nu ai nici un rost în viață, primul vino­vat către care tre­buie să privești este cel din oglindă. Știu, sună dur și injust, dar dacă nu stai drept și demn indifer­ent de vre­muri și de greutăți, dacă pierzi busola pro­priei tale iden­tități și te lași mânat de rău­tate și prostie, atunci cu greu te mai poți numi om.

Vă las în com­pa­nia unei per­soane reprezen­ta­tive pen­tru cat­e­go­ria celor ce și-au pier­dut măsura (dacă au avut‑o vre­o­dată), amintindu-mi de vor­bele unei pri­etene: "Sorine, sun­tem toți oameni, ființe spir­i­tuale, egale în drep­turi". Oare?

[grand­flv id=3774 w=560 h=324 autoplay=false]

 * Repor­ta­jul aparține lui Vlad Teodor­escu — Eveni­men­tul zilei.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu