Trăim în fiecare zi într‑o atmosferă îmbibată de ură. Suntem poate prea mulți, sigur prea agresivi în dorința noastră de permanentă întâietate, încât să mai fie loc de toleranță. Urbanismul e tot mai puțin un spațiu al civilizației și tot mai mult un teritoriu al confruntării, ale cărui tare le exportă prin mimetism către împrejurimile sale. Zi de zi poluăm arii tot mai largi ale României cu nesimțire și lipsă de respect. Paradoxal, atunci când ajung în zone rurale îndepărtate, unde buna cuviință încă se mai practică la lumina zilei, orășenii se entuziasmează copilărește, decretând descoperirea paradisului pierdut. Normalitatea e tot mai mult o stare exterioară nouă, un produs social care trebuie să ni se ofere, nu să ni se pretindă.
De fapt totul a început prin mânie. Mânia este un sentiment firesc, o emoție periodic necesară, un exercițiu de refulare sănătoasă a tensiunilor care le acumulăm prin interacțiunea cu ceilalți, care ne sunt adesea adversari, competitori. Dar atunci când această mânie își îndesește aparițiile, când nu mai e doar țâfnă temporară ci se înlănțuie într‑o periculoasă continuitate, se naște ura.
De bună seamă există mânii justificabile și mânii nefondate. Mă pot mânia cu îndreptățire pe cineva pentru că are un comportament deviat de la normele morale, la limita legalității sau chiar dincolo de ea. Mă pot înfuria pe cineva care coboară geamul portierei pentru a arunca o hârtie sau o țigară — e limpede că asta e ilegal, deși niciodată pedepsit. Mă pot înfuria pe cineva care blochează unicul spațiu de trecere al unui coridor sau pasaj petru a sta de vorbă cu un cunoscut — asta nu e ilegal, dar e un comportament necivilizat. Și de fapt aici începe problema, la trasarea liniei de demarcație între ceea ce considerăm inacceptabil și ceea ce e inacceptabil în accepțiunea celorlalți. Trăim în vremuri în care educația se transformă în învățământ — totul a devenit o materie care se predă și se învață, o corvoadă școlărească. Regulile morale și cele comportamentale, cele care stabilesc acceptabilitatea la nivel individual, nu se predau și nici nu se învață, ci se practică de către adulți și se copiază prin mimetism de către copii. Linia de demarcație între ce “se face” și ce “nu se face” a devenit o chestiune interpretabilă.
Constatăm că acceptabilitatea comportamentelor noastre își mută în fiecare zi granițele tot mai departe prin manifestări invadatoare ale intimității și confortului celorlalți. Din interacțiunea aceasta tot mai violentă șî mai prelungită în care fiecare încercăm să “ocupăm” teritoriile ce ne înconjoară, în detrimentul celorlalți, se naște mânia permanentă. Pentru că mereu se găsesc unii care se consideră îndreptățiți să nu se așeze la o coadă sau pentru că veșnic sunt oameni care aruncă resturi pe jos, se naște o stare de războială continuă pe care o decretăm fiecare dintre noi de îndată ce ieșim în societate. Autoturismul devin un tanc personal din care îi șarjăm pe ceilalți, considerați a priori dușmani veninoși ce trebuie dominați și puși la punct. Noi înșine suntem cavaleri în armuri țepoase cu care întâmpinăm pe toți cei ce interacționează cu noi.
Mânia permanentizată devine ură. Când s‑a întâmplat această transformare, totul capătă o conotație patologică. Nu mai suportăm pe nimeni, nu mai acordăm circumstanțe atenuante. Toți sunt o apă și-un pământ. Asta înseamnă că nici nu mai așteptăm dovada indezirabilității celuilalt, o presupunem ab initio și procedăm în consecință: îl atacăm direct, din senin, fără o aparentă justificare. Este desigur o chestiune de timp până când celălalt va ataca el însuși, de aceea nu e bine să îi îngăduim acest avantaj, ci să îl surprindem prin propria noastră agresiune, frontală.
Asta ne-am făcut unii altora. Am ajuns la ură. Între noi nu mai e loc de armistiții. Nu mai dorim armonie, ci victorie. Pentru că armonia necesită compromisuri, toleranță și o bună măsură aplicată lucrurilor și de aceea are nevoie timp și răbdare. Ori noi nu mai avem nici timp, nici răbdare. Victoria, pe de altă parte, pare mult mai facilă — pur și simplu îl strivești pe celălalt și te declari pe tine model. L’enfer sont les autres, le paradis c’est moi même. Falia care s‑a săpat între cei ce‑l urăsc pe Băsescu și cei care‑l iubesc nu are, în fond, nici o legătură cu personajul Băsescu. Același lucru s‑a întâmplat cu Iliescu, de pildă. Este de fapt acea încleștare care poartă numele de războiul româno-român, ura îndreptată împotriva propriilor compatrioți, starea de permanentă mânie în care nu vrem să ascultăm argumentele celuilalt, nu vrem să înțelegem raționamentul, nu vrem să‑i acordăm încredere. Vrem doar ca celălalt să dispară.
Lasă un comentariu