Trăim în fi­e­care zi într‑o at­mosferă îm­bi­bată de ură. Sun­tem poate prea mulți, si­gur prea agre­sivi în do­rința noas­tră de per­ma­nentă în­tâi­e­tate, în­cât să mai fie loc de to­le­ranță. Ur­ba­nis­mul e tot mai pu­țin un spa­țiu al ci­vi­li­za­ției și tot mai mult un te­ri­to­riu al con­frun­tă­rii, ale că­rui tare le ex­portă prin mi­me­tism că­tre îm­pre­ju­ri­mile sale. Zi de zi po­luăm arii tot mai largi ale Ro­mâ­niei cu ne­sim­țire și lipsă de res­pect. Pa­ra­do­xal, atunci când ajung în zone ru­rale în­de­păr­tate, unde buna cu­vi­ință încă se mai prac­tică la lu­mina zi­lei, oră­șe­nii se en­tu­zi­as­mează co­pi­lă­rește, de­cre­tând des­co­pe­ri­rea pa­ra­di­su­lui pier­dut. Nor­ma­li­ta­tea e tot mai mult o stare ex­te­ri­oară nouă, un pro­dus so­cial care tre­buie să ni se ofere, nu să ni se pretindă.

De fapt to­tul a în­ce­put prin mâ­nie. Mâ­nia este un sen­ti­ment fi­resc, o emo­ție pe­ri­o­dic ne­ce­sară, un exer­ci­țiu de re­fu­lare să­nă­toasă a ten­siu­ni­lor care le acu­mu­lăm prin in­te­rac­țiu­nea cu cei­lalți, care ne sunt ade­sea ad­ver­sari, com­pe­ti­tori. Dar atunci când această mâ­nie își în­de­sește apa­ri­ți­ile, când nu mai e doar țâ­fnă tem­po­rară ci se în­lăn­țuie într‑o pe­ri­cu­loasă con­ti­nu­i­tate, se naște ura.

De bună seamă există mâ­nii jus­ti­fi­ca­bile și mâ­nii ne­fon­date. Mă pot mâ­nia cu în­drep­tă­țire pe ci­neva pen­tru că are un com­por­ta­ment de­viat de la nor­mele mo­rale, la li­mita le­ga­li­tă­ții sau chiar din­colo de ea. Mă pot în­fu­ria pe ci­neva care co­bo­ară gea­mul por­ti­e­rei pen­tru a arunca o hâr­tie sau o ți­gară — e lim­pede că asta e ile­gal, deși nici­o­dată pe­dep­sit. Mă pot în­fu­ria pe ci­neva care blo­chează uni­cul spa­țiu de tre­cere al unui co­ri­dor sau pa­saj pe­tru a sta de vorbă cu un cu­nos­cut — asta nu e ile­gal, dar e un com­por­ta­ment ne­ci­vi­li­zat. Și de fapt aici în­cepe pro­blema, la tra­sa­rea li­niei de de­mar­ca­ție în­tre ceea ce con­si­de­răm inac­cep­ta­bil și ceea ce e inac­cep­ta­bil în ac­cep­țiu­nea ce­lor­lalți. Trăim în vre­muri în care edu­ca­ția se trans­formă în în­vă­țământ — to­tul a de­ve­nit o ma­te­rie care se predă și se în­vață, o cor­voadă șco­lă­rească. Re­gu­lile mo­rale și cele com­por­ta­men­tale, cele care sta­bi­lesc ac­cep­ta­bi­li­ta­tea la nivel in­di­vi­dual, nu se pre­dau și nici nu se în­vață, ci se prac­tică de că­tre adulți și se co­pi­ază prin mi­me­tism de că­tre co­pii. Li­nia de de­mar­ca­ție în­tre ce “se face” și ce “nu se face” a de­ve­nit o ches­tiune interpretabilă.

Con­sta­tăm că ac­cep­ta­bi­li­ta­tea com­por­ta­men­te­lor noas­tre își mută în fi­e­care zi gra­ni­țele tot mai de­parte prin ma­ni­fes­tări in­va­da­toare ale in­ti­mi­tă­ții și con­for­tu­lui ce­lor­lalți. Din in­te­rac­țiu­nea aceasta tot mai vi­o­lentă șî mai pre­lun­gită în care fi­e­care în­cer­căm să “ocu­păm” te­ri­to­ri­ile ce ne în­con­joară, în de­tri­men­tul ce­lor­lalți, se naște mâ­nia per­ma­nentă. Pen­tru că me­reu se gă­sesc unii care se con­si­deră în­drep­tă­țiți să nu se așeze la o coadă sau pen­tru că veș­nic sunt oa­meni care aruncă res­turi pe jos, se naște o stare de răz­bo­ială con­ti­nuă pe care o de­cre­tăm fi­e­care din­tre noi de în­dată ce ie­șim în so­ci­e­tate. Auto­tu­ris­mul de­vin un tanc per­so­nal din care îi șa­r­jăm pe cei­lalți, con­si­de­rați a pri­ori du­ș­mani ve­ni­noși ce tre­buie do­mi­nați și puși la punct. Noi în­șine sun­tem ca­va­leri în ar­muri țe­poase cu care în­tâm­pi­năm pe toți cei ce in­te­rac­țio­nează cu noi.

Mâ­nia per­ma­nen­ti­zată de­vine ură. Când s‑a în­tâm­plat această trans­for­mare, to­tul ca­pătă o co­no­ta­ție pa­to­lo­gică. Nu mai su­por­tăm pe ni­meni, nu mai acor­dăm cir­cum­stanțe ate­nu­ante. Toți sunt o apă și-un pământ. Asta în­seamnă că nici nu mai aș­tep­tăm do­vada in­de­zi­ra­bi­li­tă­ții ce­lui­lalt, o pre­su­pu­nem ab ini­tio și pro­ce­dăm în con­se­cință: îl ata­căm di­rect, din se­nin, fără o apa­rentă jus­ti­fi­care. Este de­si­gur o ches­tiune de timp până când ce­lă­lalt va ataca el în­suși, de aceea nu e bine să îi în­gă­duim acest avan­taj, ci să îl sur­prin­dem prin pro­pria noas­tră agre­siune, frontală.

Asta ne-am fă­cut unii al­tora. Am ajuns la ură. În­tre noi nu mai e loc de ar­mis­ti­ții. Nu mai do­rim ar­mo­nie, ci vic­to­rie. Pen­tru că ar­mo­nia ne­ce­sită com­pro­mi­suri, to­le­ranță și o bună mă­sură apli­cată lu­cru­ri­lor și de aceea are ne­voie timp și răb­dare. Ori noi nu mai avem nici timp, nici răb­dare. Vic­to­ria, pe de altă parte, pare mult mai fa­cilă — pur și sim­plu îl stri­vești pe ce­lă­lalt și te de­clari pe tine mo­del. L’en­fer sont les au­tres, le pa­ra­dis c’est moi même. Fa­lia care s‑a să­pat în­tre cei ce‑l urăsc pe Bă­sescu și cei care‑l iu­besc nu are, în fond, nici o le­gă­tură cu per­so­na­jul Bă­sescu. Ace­lași lu­cru s‑a în­tâm­plat cu Ili­escu, de pildă. Este de fapt acea în­cleș­tare care poartă nu­mele de răz­bo­iul ro­mâno-ro­mân, ura în­drep­tată îm­po­triva pro­pri­i­lor com­pa­tri­oți, sta­rea de per­ma­nentă mâ­nie în care nu vrem să as­cul­tăm ar­gu­men­tele ce­lui­lalt, nu vrem să în­țe­le­gem ra­țio­na­men­tul, nu vrem să‑i acor­dăm în­cre­dere. Vrem doar ca ce­lă­lalt să dispară.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.