România detaliilor

Căl­dură su­fo­cantă. As­fal­tul do­go­rește în­treit, ra­di­ind toată fi­er­bin­țe­ala soa­re­lui pe care a absorbit‑o în bi­tu­mul în­mu­iat. La um­bră, pe mar­gi­nea stră­zii, sub un co­pac, două fe­mei oa­cheșe își ră­co­resc fața flu­tu­rând pe post de evan­tai niște tean­curi de hâr­tii. Una din­tre ele bagă o mână în bu­zu­na­rul șor­țu­lui pe care îl poartă la brâu și scoate o mână de se­mințe pră­jite. Vrei și tu, fă? Cea­laltă pri­vește ne­ho­tă­râtă. De-le dracu’, fă, pe co­cleaua asta nu-mi trebe… Cea cu se­min­țele în­cepe să le arunce în­tre buze, cu în­demâ­nare, una câte una, spăr­gându-le în­tre dinți cu o miș­care scurtă a ma­xi­la­ru­lui. Co­jile cad, care pe jos, care pe fac­tu­rile ți­nute în mână, al­tele rămân o vreme agă­țate în pă­rul ei lung și ne­spă­lat, piep­tă­nat apro­xi­ma­tiv într‑o coadă ce atârnă în față.

Se apro­pie o ma­șină de ele. Amân­două pri­vesc atent, con­cen­trate să sur­prindă ges­tul de in­te­res al șo­fe­ru­lui și în­cep să flu­ture fac­tu­rile că­tre el. Omul nu e in­te­re­sat, pare mai de­grabă că în­cearcă să de­slu­șească nu­mă­rul ca­sei din spa­tele ți­găn­ci­lor. Pleacă. Hai la fac­tură! strigă una din­tre ele în urma lui. Lasă‑l, fă, ăsta nu cum­peră… La o sută de me­tri mai în­colo, doi po­li­țiști se des­com­pun de căl­dură și plic­ti­seală în ma­șina trasă la um­bră, sub un pom.

* * *

Nea Toa­der își șterge su­doa­rea de pe frunte cu mâ­neca de la că­mașă. E cald. L‑a bă­tut soa­rele cât a mers în că­ruță, l‑a do­go­rit fără milă. Pri­vește în co­șul că­ru­ței la gu­no­iul în­căr­cat în el — din­tre res­turi se văd ie­șind bu­că­țile de ta­blă ru­gi­nită de pe co­te­țul por­cu­lui. L‑a de­mo­lat, nu mai crește porc că e prea greu pen­tru pu­te­rile lui de om bă­trân. Fii-su e la oraș, are un ser­vici de pază pe-acolo, vine din când în când să mai ia câte ceva de mân­care, da’ nu stă nici­o­dată să‑l ajute în gos­po­dă­rie. Zice că n‑are timp, da’ să vină după mân­care are timp! Nea Toa­der oftează. Toc­mai a ajuns cu că­ruța plină de gu­noaie la mar­gi­nea apei. Pri­po­nește ca­lul pe mar­gi­nea șo­se­lei, lângă ma­lul apei și se apucă de des­căr­cat gu­no­iul cu lo­pata. Mai la toamnă are să vină apa mare și are să‑l ia cu ea, să‑l ducă la vale. Unde? Nu s‑a în­tre­bat niciodată.

Se oprește o clipă, să-și tragă su­fle­tul și pri­vește placa de ta­blă pe care a pus‑o pri­ma­rul: in­ter­zis arun­ca­tul gu­no­i­u­lui — amendă 500 de lei. Să‑l ia dracu’ de tâm­pit, el nu l‑a vo­tat, le‑a zis tu­tu­ror că ăsta e un do­bi­toc — poftim! acum au și do­vada, nu mai pot arunca gu­no­iul cum îl aruncă de ani de zile pen­tru că îi amen­dează! S‑o amen­deze pe mă-sa! Scuipă în palme și se apucă mai de­parte de dat la lo­pată, în­tre­ru­pându-se doar o clipă ca să‑i sa­lute scurt, cu de­ge­tele duse la un chi­piu ima­gi­nar, pe bă­ie­ții de la pos­tul de po­li­ție. “Vezi că te prinde pri­maru’ și te be­lește” îi strigă po­li­ța­iul de la vo­lan râ­zând. “Be­lește …” râde și nea Toa­der. Au ple­cat apoi, erau în Lo­ganu’ ăl nou, pro­ba­bil se duc la crâșmă să bea și ei o bere. E cald, ce să‑i faci…

* * *

E ră­coare în bi­se­rică di­mi­neața, parcă nu s‑ar mai în­toarce în­tre be­toa­nele fi­er­binți ale apar­ta­men­tu­lui, ar rămâne acolo. Oftează adânc — știe că tre­buie să meargă până în piață să cum­pere vreo doi car­tofi și niște pâine, cam atât cât îi per­mite pen­sia mică. Mai bine pleacă acum, cât încă nu s‑a lă­sat ză­du­ful ăl mare, că pe urmă iar i se face rău pe drum, cum s‑a în­tâm­plat acu’ vreo săp­tămână. Se ri­dică în­cet, în­drep­tându-și cu greu mij­lo­cul, apoi se în­dreaptă spre al­tar. Se în­chină și să­rută icoa­nele, gân­dindu-se că atâta mai poate să facă pen­tru să­nă­tate, că la doc­tor n‑are bani să meargă. Ăia, dacă n‑ai bani, nici nu se uită la tine. Doar Dum­ne­zeu mă mai poate ține în viață.

A văzut‑o mai de­vreme și pe ma­dam Par­fe­nie de la blo­cul A5, ve­nise și ea să lase un aca­tist pen­tru fii-sa aia mare, ca să‑i dea Dum­ne­zeu no­roc la ser­vici, cică se fac dis­po­ni­bi­li­zări pe-acolo pe unde mun­cește ea. S‑a în­răit lu­mea asta, nu mai știe de res­pect și de bună cu­vi­ință, de aia se în­tâm­plă toate ne­no­ro­ci­rile as­tea. Ma­dam Par­fe­nie e in­dig­nată, la fel ca și ea. Dacă ar veni lu­mea mai des la bi­se­rică, uite așa cum fac ele, poate și-ar mai aduce aminte de în­gă­du­ință, de bunătate.

Iese din bi­se­rică, cu pași rari. O doare mij­lo­cul. Ma­dam Par­fe­nie a ră­mas să vor­bească cu Ioana, fe­meia care are grijă de bi­se­rică. Pe stradă o în­tâm­pină căl­dura soa­re­lui, deja su­fo­cantă. Câ­țiva co­pii se joacă pu­țin mai în­colo cu o minge. Unul din ei șu­tează pu­ter­nic în ea, min­gea e pro­iec­tată într-un co­pac și de acolo ri­co­șează peste pi­cioa­rele bătrânei.

- Fir-ați ai dra­cu­lui cu mă-ta și cu tac-tu de der­be­deii dracu’! Dacă vă prind min­gea aia v‑o tai, golanilor!

Creș­ti­nis­mul se prac­tică doar înă­un­trul bisericii.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...