România pitorească [14]

Week­endul tre­cut am făcut o lungă excur­sie către sudul Ardealu­lui, ca să vedem o parte din bis­eri­cile for­tifi­cate, despre care se vor­bește tot mai mult în ultima vreme. Și n‑am fost deza­măgiți decât, poate puțin, de vre­mea prea căl­duroasă care ne‑a cam copt tot dru­mul. Cu toate astea am adunat un mil­ion de impre­sii și amintiri ale unor locuri cu totul spe­ciale. Vă încu­ra­jez să mergeți și să vedeți cu ochii voștri.

Civ­i­liza­ția sașilor arde­leni dăinuie încă prin moștenirea pe care au lăsat‑o în urma lor. Cei mai mulți au ple­cat, ici și colo găsești câte o comu­ni­tate mai răsărită, de vreo 200 de ger­mani — cum e cazul la Mălăn­crav — dar de cele mai multe ori satele lor sunt acum inva­date de rromi, care au schim­bat com­plet înfățișarea așezărilor. A rămas urban­is­tica satelor, atât de speci­fică și bis­eri­cile evanghe­lice for­tifi­cate, mult mai multe decât sunt enu­mer­ate pe bloguri și site-uri tur­is­tice. Aproape fiecare sat săs­esc are câte o ast­fel de bis­er­ică, în jurul căreia gravita cândva o comu­ni­tate har­nică și chibzuită, de la care românii arde­leni au învățat multe de‑a lun­gul isto­riei.

Este impre­sio­n­ant să auzi istori­ile fiecărei așezări și modul în care era rân­duit rit­mul vieții coti­di­ene, mai ales când ți se spune că e vorba de sec­olele XIV-XV. Totul se des­fășura după reg­uli pre­cise și rig­uros respec­tate, păzite cu strășni­cie de întreaga comu­ni­tate. De pildă așezarea cred­in­cioșilor în bis­er­ică urma un anume rit­ual, sep­a­rând băr­bații de femei, ținându‑i la dis­tanță mai mare pe tinerii neîn­surați și inter­punând între ei și tinerele fete, pe femeile bătrâne. Morala comu­nității era nu doar enunțată, ci și apli­cată prin măsuri pre­ven­tive. La intrarea în bis­er­ică se găseau une­ori pietrele rușinii, niște bolo­vani sferici de care erau legate înain­tea slu­jbei, în mod sim­bolic — cu un mic lanț — fetele care nășteau prunci din flori. După ce toată comu­ni­tatea intra la slu­jbă, li se îngă­duia și lor să intre, elib­er­ate din tem­po­rara cap­tiv­i­tate — de bună seamă că orice tânără nemări­tată se gân­dea de două ori înainte de a cădea în păcat.

În Criț am aflat despre tur­nurile de slăn­ină, cinci la număr, egale cu numărul de străzi ale sat­u­lui. Fiecărei străzi îi reve­nea sarcina apărării unui turn în caz de prime­jdie, iar înăun­trul tur­nurilor se păs­trau provizi­ile de slăn­ină, agățate în cuie numero­tate. Fiecare fam­i­lie aveau un cui al ei și putea veni doar o dată pe săp­tămână, cu un ceas înainte de slu­jba de duminică, ca să-și taie o bucată din provizia pro­prie, cât să‑i ajungă pen­tru o săp­tămână. Excepți­ile erau per­mise, dar destul de com­pli­cate. Era nevoie de acor­dul preo­tu­lui și de prezența a trei per­soane: cel care avea cheia de la turn, cel care lua slăn­ina și o per­soană neu­tră care asista la întreaga oper­ație pen­tru a con­firma că nu au fost atinse provizi­ile altcuiva.

Aș putea con­tinua cu povești de acest fel. Ele se adună însă în jurul unei aceleiași idei: comu­nitățile săsești erau extrem de orga­ni­zate. Poate că civ­i­liza­ția și cul­tura lor par desuete azi, dar acele sec­ole de reg­uli și moral­i­tate oblig­a­to­rie au sădit în gena ger­manilor simțul dato­riei și al respon­s­abil­ității civice, car­ac­ter­is­tici care îi fac atât de put­er­nici astăzi ca popor. Sașii n‑au fugit din fața greutăților, nu au otrăvit fân­tânile, nu și-au ars grânele, ci s‑au sol­i­darizat, au strâns din dinți, s‑au jert­fit și și-au apărat drep­tul la un loc în isto­rie. Povestea lor ar tre­bui să ne fie măsură atunci când ne judecăm isto­ria și ne autode­clarăm eroi.

* * *

Mai întâi am făcut o oprire la Valea Viilor, unde am aflat într-un mod foarte încur­cat că tre­buie să apăsăm mai zdravăn pe clanța porții (care se deschide mai greu). Înăun­trul zidurilor de inc­intă, un moșneag care avea rol de paznic și casier ne‑a dat bilete și ne‑a între­bat de Gigi. Cum nu știam la care Gigi se referă, ne‑a lămu­rit tot el: Becali, ce, nu veniți de la București? Mie mi s‑a părut că avea un ton ironic…

De la Valea Viilor am con­tin­uat către Mediaș. Un oraș cu un cen­tru istoric ele­gant, unde simți tre­cu­tul la fiecare pas. N‑am putut face fotografii în bis­er­ică pen­tru că o jună foarte vehe­mentă și vig­i­lentă — care părea să aibă rol de supraveg­hetor — ne‑a repezit ime­diat ce am intrat cu aparatul foto la gât: no photo!

Am urcat ușor către Moșna, ca să tre­cem către Richiș. Cu aju­torul unor polițiști am aflat pe care drum forestier să apucăm și am ajuns destul de bine la des­ti­nație. Din păcate bis­er­ica din Richiș era închisă și n‑am reușit să intrăm. Ne-am mulțu­mit cu niște fotografii ale exte­ri­oru­lui.

Bier­tanul este la doi pași, am ajuns ime­diat. Am prins finalul unui con­cert de orgă, despre care aflasem dintr-un anunț de pe poarta bis­ericii din Rechiș.

După Bier­tan am por­nit către Copșa Mare. Totul părea pustiu, dar bis­er­ica era deschisă și am putut‑o vizita. Undeva lângă intrare, la birt, un grup de țigani se cin­steau cu bere, privindu-ne cu indifer­ență.

În fine, ultima oprire a primei zile a fost la Mălăn­crav. Am avut puțin noroc — bis­er­ica era încuiată, dar chiar înain­tea noas­tră sosise și un grup de unguri, care au reușit să afle de unde să cheme pe cineva să des­cuie. Ar fi fost păcat să nu vedem bis­er­ica asta, este sin­gura pic­tată la inte­rior, pen­tru că inițial a fost o bis­er­ică catolică. Ală­turi se găsește un conac restau­rat, care a aparținut unui grof maghiar, Apafi.

Iată și harta traseu­lui primei zile.

Vizual­izaţi Bis­erici for­tifi­cate — ziua 1

Ziua a doua — într‑o postare ulte­rioară…


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu