Politica la români

Există o foarte amuzantă, dar ade­vărată, definiție a politicii: ști­ința de a apuca rahatul de partea sa curată. Se pare că politi­cienii noștri nu doar că au auzit de ea, dar au inven­tat pro­pri­ile lor metode de a apuca rahatul, care le per­son­al­izează apariți­ile pe scena românească. De‑a lun­gul ultim­ilor douăzeci de ani au exi­s­tat câteva școli de apu­care a rahat­u­lui, fiecare cu ade­pții și crit­icii săi, iar tre­cerea de la un curent de "gândire politică" la altul nu s‑a făcut întot­deauna lin.

Mai întâi a fost abor­darea lui Ili­escu care ne‑a spus că dialec­tica rahat­u­lui este ineluctabilă, că rahatul există în mod obiec­tiv și că din el derivă subiec­tiv­i­tatea ide­olo­giei politice. Pus ast­fel în lumină, anco­rat in sin­er­gia faptelor, recur­sul la uni­ver­sal­i­tate nu eludează mean­drele con­cre­tu­lui. Asta n‑a înțeles‑o nimeni, dar masele pop­u­lare au pri­ceput totuși mate­ri­al­i­tatea indis­cutabilă a rahat­u­lui în care ne scăldăm, care e căl­duț, moale și — dacă ne obișnuim cu miro­sul — poate deveni chiar plă­cut.

Pe urmă a venit dom­nul Con­stan­ti­nescu care a adus o tușă de mis­ter în prob­lem­at­ica asta. Dum­nealui ne‑a lăsat să înțelegem că există și un anume ocultism al rahat­u­lui, demon­strat empiric prin pro­pria sa renunțare la can­di­datura pen­tru al doilea man­dat. De la dom­nul Con­stan­ti­nescu am aflat că există un enig­matic și atot­put­er­nic sis­tem, care pe el l‑a învins și care, foarte prob­a­bil, este cel care generează rahatul în can­tități nelim­i­tate, pen­tru ca noi să rămânem pri­zonierii lui.

Primul care a avut pre­tenția de a fi descoperit ade­vărata parte curată a rahat­u­lui a fost însă Adrian Năs­tase. El a avut măies­tria de a‑l apuca del­i­cat și a‑l arăta mulțimii în toată splen­doarea sa. Cât timp nația se zgâia fas­ci­nată la el, dom­nul Adrian ne buzunărea pe toți, prin acol­iții săi. Ghin­ionul său a fost că dis­cur­sul de prezentare a rahat­u­lui a devenit nițel cam prea aro­gant și elit­ist, așa că poporul s‑a plic­tisit curând să‑i numere ouăle și moștenir­ile de la mătușa Tamara și a hotărât să‑l aducă pe Băs­escu.

Iar Băs­escu a rev­oluționat con­cep­tul. N‑a cău­tat nici o parte curată a rahat­u­lui, n‑a ales cuvinte meșteșugite pen­tru a vorbi despre el, ci l‑a strâns băr­bătește în pumni până i‑a ieșit printre degete, apoi a hăhăit către mulțime: să trăiți bine! Adică, iată rahatul. Gro­bian­is­mul româ­nesc ances­tral a tresărit la auzul sin­tag­mei și mulțimea l‑a iubit pen­tru că spune lucrurilor pe nume. Nenoro­cirea a fost că rahatul s‑a cam înmuiat de la condiți­ile interne și externe nefa­vor­a­bile, iar Băs­escu n‑a domolit rit­mul frămân­tat­u­lui, motiv pen­tru care unii, ăia de erau în rân­durile din față ca să bine­merite de la împărțeală, au fost nițel cam stropiți. Iar mari­narul nu s‑a oprit, a con­tin­uat să hăhăie și să explice că tre­buie să iubim rahatul chiar și când ne intră în gură. Pen­tru că e ade­vărat, pen­tru că e al nos­tru, pen­tru că — de fapt — noi l‑am făcut. Ceea ce e oare­cum ade­vărat, dar nepotrivit ca expri­mare.

De ceva timp există un nou pre­tendent la cronolo­gia dinas­tică a man­ager­ilor de rahat ai României. Dom­nul Antonescu speră să se așeze și el în vâr­ful mor­man­u­lui. Tehnica dom­niei sale este abso­lut intere­santă — a învelit rahatul în poleială, după care a început să țină dis­cur­suri despre el, despre fru­musețea lui strălu­ci­toare, despre fap­tul că‑i al nos­tru și de aia tre­buie să‑l iubim și să‑l prețuim. Ce n‑a băgat de seamă dom­nia sa e că, în vâl­toarea dis­cur­su­lui, rahatul a alunecat din ambalaj și s‑a împrăș­tiat în jurul lui, așa că acum stă până la gât în el și per­ore­ază despre poleiala goală din mâna sa. Mă tem că mulțimea s‑a cam prins că, în loc să‑l ges­tioneze, îl mănâncă.

Ultimul în șir e dom­nul Ponta. Vic­toraș a avut timp să stea pe mar­gine și să vadă cum au încer­cat și au dat greș alții, construindu-și apoi pro­pria abor­dare despre apu­carea rahat­u­lui. În fond de ce să se chinuie să‑i găsească partea curată? Nu e mai sim­plu să‑l apuce de unde o fi și să declare că aia e partea imac­u­lată? Desigur, vor veni alții să îl con­traz­ică, să susțină că mai la dreapta e mai bine și mai curat, dar e atât de sim­plu să demon­streze că și acolo e la fel de jegos, ba chiar mai dihai decât de unde îl ține el. Vic­tor Ponta este ast­fel un ino­va­tor în chestiunea politică. El minte cu un tupeu și o nonșalanță care îl fac de‑a drep­tul cred­i­bil în ochii mulțimii și nu uită să folosească întot­deauna două cuvinte: eu și prim-ministru. Iată câteva exem­ple recente:

  • În chestiunea remanierii cab­i­ne­tu­lui, moti­vată evi­dent de insuc­ce­sul ref­er­en­du­mu­lui: "Era nece­sară o repoz­iționare a Guver­nu­lui, era nevoie de o strate­gie,  pen­tru că miniștrii care au demi­sionat erau ținta lui Tra­ian Basescu." Evi­dent, Băs­escu o să con­tinue să dea în Rus și Dobre, nedându-și seama că ei nu mai sunt în guvern și ratând ast­fel ținta. Iată, deci, măies­tria strate­giei pon­tiene.
  • În chestiunea poz­iționării USL față de miniștrii demi­sion­ari: "Nu am nimic să le reproșez foștilor miniștri, începând cu Ioan Rus și cu Vic­tor Paul Dobre. Sunt oameni a căror integri­tate morală și pro­fe­sion­ală o apre­ciez ca fiind ire­proșa­bilă, oameni care și-au făcut dato­ria în cadrul Guver­nu­lui și care, în acest con­text de acuza­ții ire­spon­s­abile și vir­u­lente din partea președ­in­telui sus­pendat Băs­escu și a colegilor săi din PDL, au înțe­les să-și asume o respon­s­abil­i­tate pe care din punct de vedere politic întot­deauna tre­buie s‑o asig­ure cineva." Adică s‑au sac­ri­fi­cat sin­guri, pen­tru binele țărișoarei noas­tre dragi. N‑au demi­sionat pen­tru că li se cerea măs­luirea lis­telor elec­torale, Doamne fer­ește!
  • În chestiunea prezen­tării lis­telor elec­torale către CCR, unde nu tre­buie decât să livreze doc­u­mentele, nu să le și măs­luiască în pre­al­a­bil: "Un colec­tiv de tehni­cieni con­dus de noii miniştri pen­tru Admin­is­traţie şi Interne, Radu Stroe şi Mircea Duşa, va prezenta, marţi, în şed­inţa de Guvern, actele nor­ma­tive nece­sare punerii în apli­care a solic­itării CC adresate Leg­isla­tivu­lui." Nu con­tează că CCR a spus clar că nu cere actu­alizarea lis­telor, guver­nul le va actu­al­iza oricum, că așa e mai bine pen­tru ei. Par­don, pen­tru țară.
  • Într‑o șed­intă de guvern recentă, despre dis­cuți­ile cu FMI: "Încă o dată, fiecare din­tre miniştri tre­buie să vă pregătiţi în coor­donare cu vicepremierul pen­tru dis­cuţi­ile pe care le aveţi cu partenerii noştri inter­naţion­ali, în aşa fel încât, la finalul aces­tor dis­cuţii, să avem sem­nalele poz­i­tive de care avem nevoie şi pe care le mer­ităm în urma activ­ităţii noas­tre de trei luni". Rețineți: sem­nalele poz­i­tive pe care le mer­ită în urma activ­ității lor de trei luni! Care activ­i­tate? Aia de orga­ni­zare de ref­er­en­du­muri? A văzut cineva vreo realizare cât de mică a guver­nu­lui în ultima vreme? Altceva în afară de gar­gară la Antene și în presă?

Vom vedea dacă, până la urmă, felul în care Ponta apucă rahatul va fi pe placul mulțimii. Deo­cam­dată situ­ația e incertă, știm clar doar că nu prea mai e la modă tehnica lui Băs­escu. Însă, oricum ar evolua lucrurile, există o cer­ti­tu­dine: românii s‑au con­sid­erat întot­deauna fiii vre­unui rahat politic. Iar când s‑au mâniat pe el, și-au făcut tatăl praf.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu