Nu demult, cu vreo două-trei săptămâni în urmă, citeam un articol despre rezervele de aur ale României prin comparație cu cele ale altor țări, aflând astfel că suntem undeva pe locul 31, între Grecia și Polonia. Avem vreo 104 tone de aur în rezervă și m‑am uitat la primele poziții ca să-mi dau seama cât de departe suntem de ei. Statele Unite au peste 8 tone de aur, Germania peste 4 tone. E clar, suntem departe.
Pe urmă însă m‑am gândit care e semnificația acestor cantități, ce reprezintă aurul acela. Desigur o valoare care garantează solvabilitatea statului care deține acel aur — asta ar fi probabil o explicație financiară simplistă. Dar dacă ne gândim la scenariul unei crize economice profunde, care ar declanșa la rândul său o criză alimentară, ce valoare ar mai avea aurul acela? Cine are nevoie de aur când nu are ce mânca? Cine ar da mâncarea sa pentru aur?
O să spuneți că o criză alimentară e improbabilă. Vă înșelați. În 2007, deși noi nu am simțit prea tare, a existat o criză alimentară destul de severă. Țările asiatice au resimțit‑o din plin. Motivele ei par să fie complexe și încă neelucidate, dar un lucru a devenit cert: există țări care au mari probleme de alimentație în cazul în care apare o secetă gravă pe arii largi sau dacă prețurile alimentelor cresc brusc, speculativ sau nu.
China de pildă are de hrănit 1,3 miliarde de suflete și deține doar vreo 121 milioane de hectare cultivabile. Ca să vă faceți o idee, România are vreo 14,7 milioane de hectare de teren agricol — de vreo 9 ori mai mică — dar o populație de 65 de ori mai puțin numeroasă. Cu alte cuvinte din terenul nostru agricol chinezii ar hrăni vreo șapte Românii, Vă vine să credeți? Apoi sunt India și Coreea de Sud, în aceeași situație. Japonia, la fel. Țările arabe n‑au aproape deloc teren agricol, deci depind de culturile din alte țări. Situația acestor populații e mult mai complicată decât am crede.
Din 2007 încoace toate aceste țări care au probleme în a‑și asigura alimentele pentru populația lor au început un program intensiv de achiziție sau închiriere de terenuri agricole în alte țări. M‑am documentat și am găsit o hartă a acestor achiziții (fișierul pdf). Țările care cumpără sunt cele cu verde. Cele care vând sunt cele cu portocaliu. După cum vedeți cumpărătorii sunt foarte activi. China cheltuise doar în primii doi ani de la demararea programului de achiziții mai mult de 1,5 miliarde euro pentru cumpărarea de terenuri.
Însă problemele sunt mult mai complexe decât par la prima vedere. Nu e vorba doar de faptul că treptat cumpără țări întregi, ci de faptul că vânzătorii sunt țări sărace, care au ele însele probleme alimentare grave. Mai mult, aparenta investiție chineză e doar o himeră: chinezii vin cu propriile semințe, cu propria forță de muncă, cu propriile utilaje. Astfel că țara care vinde nu se alege decât cu banii pe teren, pe care desigur îi consumă rapid și apoi trebuie să facă față propriilor probleme alimentare, de data asta cu mai puțin teren.
Și dacă vă închipuiți că asta‑i tot, vă înșelați din nou. China are nevoie de resurse și de locuri de muncă, iar Africa are nevoie de specialiști și de investiții. Cooperarea chinezo-africană crește cu fiecare zi. Ca să vă faceți o idee, iată alături o hartă a investițiilor chineze pe acest continent, în care nu este inclusă agricultura. Observați proporția semnificativă a investițiilor în infrastructură, semn că au de gând să stea mai mult timp acolo. Cred că putem fi de acord că poziția de a doua putere economică a lumii nu e întâmplătoare, iar poziția Statelor Unite se va clătina în curând. China are de prin 2003 încoace o rată de creștere medie de 10% pe an, ceea ce e uriaș. Eu cred că toate astea sunt posibile datorită unui sistem politic absolut special, capitalismul de stat care nu este altceva decât un leninism de succes. Nu vă frecați la ochi, ați citit bine: leninism. Ideea nu-mi aparține, am citit un articol al lui Gabriel Chindea și cred că este cea mai pertinentă radiografie a fenomenului economic chinez. Dacă vă interesează istoria și doctrinele ideologice, veți avea parte de o lectură fascinantă. Dacă vreți doar să vă informați, vă asigur că nu va fi plicitisitor. Orice ați spune, e clar cât de mare e forța solidarității unui popor, chiar dacă modalitatea de a o obține nu este democrația. De altfel aș putea comenta că democrația nu a format nici un popor — nici nu are cum. Toate marile națiuni s‑au clădit în regate sau imperii, iar democrația a venit ulterior, după ce populația era deja îndeajuns de educată. Și să nu-mi dați exemplul americanilor — aia nu a fost formarea unei națiuni, ci cu totul altceva. Mă opresc, pentru că deviez de la subiect.
Poate vă întrebați ce legătură au chestiile astea cu noi. Au, ba chiar o legătură foarte mare. Anul trecut statul chinez a arendat 20.000 ha de teren în Bulgaria, la granița cu România și s‑a apucat de cultivat. De curând parlamentul ucrainean a aprobat investiții chineze de 3 miliarde euro în agricultură. În România, încă din 2010 au existat inițiative de investiție în agricultură ale chinezilor. La fel ca și în alte părți — semințele lor, muncitorii lor, noi ne alegem doar cu banii luați pe teren. Care vor fi probabil păpați de baronii politici.
Acum gândiți-vă la următorul scenariu: țăranul român, bătrân și nefinanțat, capabil doar de agricultură de subzistență, se trezește la ușă cu un investitor român care se oferă să‑i cumpere terenul agricol. Poate nu tot, doar o parte din el. Cumpără de la unul, de la altul, consolidează suprafețe și pe urmă se duce la compania chineză de stat și le zice: n‑ați vrea vreo zece mii de hectare arabil? Vi se pare un scenariu fantezist? Mie nu.
La scara planetei se desfășoară un uriaș joc de monopoly. Miza sunt resursele și alimentele. Cei ce vor avea acces la ele vor supraviețui, ceilalți vor trebuie să se împrumute sau să rabde. De care parte vrem să fim? Când vă dați răspunsul gândiți-vă și la ce trebuie să facem cu agricultura, cu irigațiile, cu Roșia Montană. Mai vorbim…
Lasă un comentariu