Di­mi­neața de Sfânta Ma­ria era plă­cut ră­co­roasă. Peste gar­dul de be­ton, înalt și in­ti­mi­dant, al unei case se re­văr­sau că­tre stradă ra­muri lu­xu­ri­ante de pipa tur­cu­lui, proas­păt în­flo­rite. Strada avea un aer tih­nit sub soa­rele mol­colm al di­mi­ne­ții, iar li­niș­tea din­tre gar­du­rile îna­lte era tul­bu­rată doar pu­țin de zu­m­ze­tul șo­se­lei ce se ză­rea la oa­rece dis­tanță și de zbâr­nâi­tul mo­no­ton al unui bon­dar care dă­dea târ­coale flo­ri­lor. Era o di­mi­neață per­fectă de vară.

Din șo­sea coti pe stră­duță o Da­cie pa­puc, cu o ca­ro­se­rie al­bas­tră ce în­chi­dea com­plet par­tea din spate. Ma­șina se opri la doar câ­țiva me­tri de col­țul stră­zii, ur­cată pe ju­mă­tate pe tro­tu­a­rul cu bor­dură joasă. Șo­fe­rul — îm­bră­cat într‑o sa­lo­petă al­bas­tră — se dădu jos și des­chise ușile din spate, de unde co­bo­râră alți trei oa­meni, îm­bră­cați și ei în ace­lași tip de sa­lo­pete al­bas­tre. Unul din­tre spuse ceva, iar cei­lalți râ­seră în­de­lung, cu poftă. Apoi in­trară toți în ma­ga­zi­nul de la colț, ca să cum­pere bere și covrigi.

* * *

Domnu’ Ma­rian so­sise dis de di­mi­neață la noul său loc de casă — aș­tepta oas­peți la pic­ni­cul de sub um­bra­rul im­pro­vi­zat din fun­dul cur­ții. Așa se în­tâm­pla în fi­e­care an, de ziua ono­mas­tică, de­ve­nise peste timp o obiș­nu­ință să‑i adune pe toți și să‑i în­des­tu­leze cu mici și bere. Nu­mai Fă­nica, ne­vastă-să, mai tul­bura ceva din acest ri­tual ci­clic, schim­bând me­reu plă­cinta pe care o pre­gă­tea cu o seară îna­inte de eve­ni­ment. Dom­nul Ma­rian avea anul ăsta încă un mo­tiv de săr­bă­to­rit: își cum­pă­rase te­re­nul ăsta și urma să ri­dice acolo o că­suță după gus­tul său.

Unul câte unul ve­ni­seră toți, în frunte cu vă­r’su, Pe­trică. Ăsta ajun­gea me­reu pri­mul de parcă îi era frică să nu rămână la coadă și să nu prindă des­tulă mân­care șî bă­u­tură. Avea un bu­r­di­han imens în care în­că­pea in­cre­di­bil de mult — Fă­nica îi și spu­sese să nu‑l mai in­vite, că mă­nâncă ju­mă­tate din mân­care, dar domnu’ Ma­rian n‑avea inima asta să nu‑l cheme pe Pe­trică. Ve­nise și anu’ ăsta, tot pri­mul, cu o sti­clă de țu­ică în mână, în chip de dar pen­tru săr­bă­to­rit, pe care i‑o în­mâ­nase fără nici un cu­vânt, pupându‑l zgo­mo­tos pe obraji. Apoi se așe­zase pe un scaun, sub um­brar, aș­tep­tând ri­tu­a­lul aprin­de­rii gră­ta­ru­lui, pen­tru ca apoi să se poată în­vârti în ju­rul lui, dând in­di­ca­ții des­pre cât căr­bune și cât lemn trebuie.

Cei­lalți oas­peți so­si­seră și ei, pe rând, ocu­pând trep­tat toate lo­cu­rile de sub um­brar, în ju­rul mă­suței pli­ante puse di­rect pe iarbă. Se în­cin­se­seră la vorbă, des­pre po­li­tică și des­pre re­fe­ren­dum — dâ‑l dracu’ do­m’ne pe Bă­sescu, lasă să‑l dea jos de ne­no­ro­cit care este el! ba nu‑i așa, bă, că o să-ți mă­nânce fi­ca­ții ăș­tia a lu’ Ponta, că‑s fămânzi de opt ani și o să se apuce de fu­rat pe rupte… Fă­nica se în­vâr­tea în­tre ei — lă­sați-o-ncolo de po­li­tică, hai să vă mai pun un pa­ha­rel de țu­ică, e de corco­dușe de la sor’­mea, din Bo­lin­tin — dar ni­meni n‑o băga în seamă. La că­țiva pași mai în­colo domnu’ Ma­rian vân­tura fo­cul cu o bu­cată de car­ton, ca să gră­bească ja­rul scân­te­ie­tor în­tre care ar­deau pâ­pl­pâit ul­ti­mele bu­că­țele de lemn.

* * *

Da­cia pa­puc opri în fața unei porți. Șo­fe­rul sări sprin­ten de la vo­lan și se apucă de des­căr­cat tot fe­lul de echi­pa­mente șî ca­bluri di­rect pe as­fal­tul cald din drep­tul cur­ții. Cei­lalți ve­neau pe jos de la col­țul stră­zii — nu se mai în­gră­mă­di­seră în spate, că erau doar doi pași. Adu­ceau cu ei be­rea la doi li­tri, rece, tre­cându-și‑o de la unul al­tul pen­tru câte o du­șcă scurtă, din mers. Ajun­seră în sfâr­șit la poarta unde oprise ma­șina — hai, bă, mai re­pede că ne prinde noap­tea, pro­testă șo­fe­rul, da’ ce bă Cos­tele, se în­chide la non-stop? în­trebă unul mai bă­trân. Cei­lalți râ­seră, era o glumă de‑a lor, de‑a Do­re­li­lor. Apoi se apu­cară și ei de des­căr­cat: hâr­lețe, o trusă de scule, niște co­laci de ca­blu, o scară re­gla­bilă de alu­mi­niu. Toate erau în­gră­mă­dite lângă bor­dură, lă­sând doar pu­țin loc unei alte ma­șini care ar fi vrut să treacă pe stră­duța îngustă.

* * *

Pri­mii mici erau pe cale să se ru­me­nească fru­mos. Pe­trică se în­fi­in­țase lângă domnu’ Ma­rian și‑i spu­nea pe care să‑l ro­tească spre dreapta și pe care spre stânga, în­ghi­țindu-și des sa­liva. Pe un colț pu­se­seră și vreo câ­teva bu­căți de ceafă, să se facă în­cet — din ele pi­cura gră­sime peste jar, aprin­zând câte o fla­cără sfârâi­toare, pe care Pe­trică se re­pe­zea s‑o stingă cu apă dintr‑o sti­clă de plas­tic. Domnu’ Ma­rian se pre­gă­tea să ceară o far­fu­rie ca să scoată pri­mii mici, când Fă­nica îl strigă: Ma­ri­ane, ia vezi, mă, că sunt unii pe la poartă. Se în­toarse să pri­vească, dar nu pu­tea ve­dea strada de unde era din ca­uza cren­gi­lor de meri săl­bă­ti­ciți. Fos­tul pro­pri­e­tar nu‑i mai cu­ră­țase, îi lă­sase așa, să cre­ască de ca­pul lor. Se aplecă și privi pe sub ra­muri. La poartă se ză­reau niște in­di­vizi îm­bră­cați în sa­lo­pete al­bas­tre, care tre­bă­lu­iau de zor ceva.

Domnu’ Ma­rian îi în­cre­dință lui Pe­trică sar­cina su­pra­ve­ghe­rii gră­ta­ru­lui și porni să vadă des­pre ce e vorba. Ajunse greu la stradă din ca­uza ier­bii mari, us­cată de se­ceta din iu­lie, care i se îm­ple­ti­cea în­tre pi­cioare. Fu gata să cadă de vreo două ori și așa ob­servă că ple­case cu fur­culița de gră­tar în mână — cu ce o să în­toarcă mi­cii Pe­trică? se gândi. Ieși în drum, cu bu­rta transpi­rată re­văr­sându-se peste be­te­lia șor­tu­lui și privi cu ne­du­me­rire la mun­ci­to­rii în sa­lo­pete al­bas­tre, apoi la ma­șina pe care scria cu li­tere gal­bene Electrica.

- Am ve­nit să vă tra­gem cu­rentu’! anunță vo­ios unul din­tre muncitori.

Domnu’ Ma­rian nu pri­ce­pea ni­mic. Fă­cuse ce­rere pen­tru cu­rent, da’ i se spu­sese că o să vină mun­ci­to­rii abia săp­tămâna vi­i­toare. Se scăr­pină pe bu­rtă, sub bu­ric și în­trebă nedumerit:

- Da’ azi e Sântă Ma­ria, nu e liber?

Scăr­pinându-se la rân­dul lui sub casca de pro­tec­ție, cel ve­se­los îl lămuri:

- Ba da, e li­ber, da’ numa’ pen­tru cei care nu lucrează!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.