Dimineața de Sfânta Maria era plăcut răcoroasă. Peste gardul de beton, înalt și intimidant, al unei case se revărsau către stradă ramuri luxuriante de pipa turcului, proaspăt înflorite. Strada avea un aer tihnit sub soarele molcolm al dimineții, iar liniștea dintre gardurile înalte era tulburată doar puțin de zumzetul șoselei ce se zărea la oarece distanță și de zbârnâitul monoton al unui bondar care dădea târcoale florilor. Era o dimineață perfectă de vară.
Din șosea coti pe străduță o Dacie papuc, cu o caroserie albastră ce închidea complet partea din spate. Mașina se opri la doar câțiva metri de colțul străzii, urcată pe jumătate pe trotuarul cu bordură joasă. Șoferul — îmbrăcat într‑o salopetă albastră — se dădu jos și deschise ușile din spate, de unde coborâră alți trei oameni, îmbrăcați și ei în același tip de salopete albastre. Unul dintre spuse ceva, iar ceilalți râseră îndelung, cu poftă. Apoi intrară toți în magazinul de la colț, ca să cumpere bere și covrigi.
* * *
Domnu’ Marian sosise dis de dimineață la noul său loc de casă — aștepta oaspeți la picnicul de sub umbrarul improvizat din fundul curții. Așa se întâmpla în fiecare an, de ziua onomastică, devenise peste timp o obișnuință să‑i adune pe toți și să‑i îndestuleze cu mici și bere. Numai Fănica, nevastă-să, mai tulbura ceva din acest ritual ciclic, schimbând mereu plăcinta pe care o pregătea cu o seară înainte de eveniment. Domnul Marian avea anul ăsta încă un motiv de sărbătorit: își cumpărase terenul ăsta și urma să ridice acolo o căsuță după gustul său.
Unul câte unul veniseră toți, în frunte cu văr’su, Petrică. Ăsta ajungea mereu primul de parcă îi era frică să nu rămână la coadă și să nu prindă destulă mâncare șî băutură. Avea un burdihan imens în care încăpea incredibil de mult — Fănica îi și spusese să nu‑l mai invite, că mănâncă jumătate din mâncare, dar domnu’ Marian n‑avea inima asta să nu‑l cheme pe Petrică. Venise și anu’ ăsta, tot primul, cu o sticlă de țuică în mână, în chip de dar pentru sărbătorit, pe care i‑o înmânase fără nici un cuvânt, pupându‑l zgomotos pe obraji. Apoi se așezase pe un scaun, sub umbrar, așteptând ritualul aprinderii grătarului, pentru ca apoi să se poată învârti în jurul lui, dând indicații despre cât cărbune și cât lemn trebuie.
Ceilalți oaspeți sosiseră și ei, pe rând, ocupând treptat toate locurile de sub umbrar, în jurul măsuței pliante puse direct pe iarbă. Se încinseseră la vorbă, despre politică și despre referendum — dâ‑l dracu’ dom’ne pe Băsescu, lasă să‑l dea jos de nenorocit care este el! ba nu‑i așa, bă, că o să-ți mănânce ficații ăștia a lu’ Ponta, că‑s fămânzi de opt ani și o să se apuce de furat pe rupte… Fănica se învârtea între ei — lăsați-o-ncolo de politică, hai să vă mai pun un paharel de țuică, e de corcodușe de la sor’mea, din Bolintin — dar nimeni n‑o băga în seamă. La cățiva pași mai încolo domnu’ Marian vântura focul cu o bucată de carton, ca să grăbească jarul scânteietor între care ardeau pâplpâit ultimele bucățele de lemn.
* * *
Dacia papuc opri în fața unei porți. Șoferul sări sprinten de la volan și se apucă de descărcat tot felul de echipamente șî cabluri direct pe asfaltul cald din dreptul curții. Ceilalți veneau pe jos de la colțul străzii — nu se mai îngrămădiseră în spate, că erau doar doi pași. Aduceau cu ei berea la doi litri, rece, trecându-și‑o de la unul altul pentru câte o dușcă scurtă, din mers. Ajunseră în sfârșit la poarta unde oprise mașina — hai, bă, mai repede că ne prinde noaptea, protestă șoferul, da’ ce bă Costele, se închide la non-stop? întrebă unul mai bătrân. Ceilalți râseră, era o glumă de‑a lor, de‑a Dorelilor. Apoi se apucară și ei de descărcat: hârlețe, o trusă de scule, niște colaci de cablu, o scară reglabilă de aluminiu. Toate erau îngrămădite lângă bordură, lăsând doar puțin loc unei alte mașini care ar fi vrut să treacă pe străduța îngustă.
* * *
Primii mici erau pe cale să se rumenească frumos. Petrică se înființase lângă domnu’ Marian și‑i spunea pe care să‑l rotească spre dreapta și pe care spre stânga, înghițindu-și des saliva. Pe un colț puseseră și vreo câteva bucăți de ceafă, să se facă încet — din ele picura grăsime peste jar, aprinzând câte o flacără sfârâitoare, pe care Petrică se repezea s‑o stingă cu apă dintr‑o sticlă de plastic. Domnu’ Marian se pregătea să ceară o farfurie ca să scoată primii mici, când Fănica îl strigă: Mariane, ia vezi, mă, că sunt unii pe la poartă. Se întoarse să privească, dar nu putea vedea strada de unde era din cauza crengilor de meri sălbăticiți. Fostul proprietar nu‑i mai curățase, îi lăsase așa, să crească de capul lor. Se aplecă și privi pe sub ramuri. La poartă se zăreau niște indivizi îmbrăcați în salopete albastre, care trebăluiau de zor ceva.
Domnu’ Marian îi încredință lui Petrică sarcina supravegherii grătarului și porni să vadă despre ce e vorba. Ajunse greu la stradă din cauza ierbii mari, uscată de seceta din iulie, care i se împleticea între picioare. Fu gata să cadă de vreo două ori și așa observă că plecase cu furculița de grătar în mână — cu ce o să întoarcă micii Petrică? se gândi. Ieși în drum, cu burta transpirată revărsându-se peste betelia șortului și privi cu nedumerire la muncitorii în salopete albastre, apoi la mașina pe care scria cu litere galbene Electrica.
- Am venit să vă tragem curentu’! anunță voios unul dintre muncitori.
Domnu’ Marian nu pricepea nimic. Făcuse cerere pentru curent, da’ i se spusese că o să vină muncitorii abia săptămâna viitoare. Se scărpină pe burtă, sub buric și întrebă nedumerit:
- Da’ azi e Sântă Maria, nu e liber?
Scărpinându-se la rândul lui sub casca de protecție, cel veselos îl lămuri:
- Ba da, e liber, da’ numa’ pentru cei care nu lucrează!
Lasă un comentariu