Pe ca­na­lul TV Na­ture există o emi­siune care se nu­mește Hope for Wil­d­life. E un joc de cu­vinte — hope pen­tru spe­ranță, dar și Hope nu­mele ce­lei care a în­fi­in­țat și con­duce cen­trul de in­gri­jire a ani­ma­le­lor. E un fel de spi­tal ve­te­ri­nar mai ne­o­biș­nuit, unde sunt aduse ani­male săl­ba­tice bol­nave sau ră­nite pen­tru a fi tra­tate. Ieri, de pildă, era adusă o bu­fniță sus­pectă de vi­ru­sul West Nile și un pui de focă, năs­cut pre­ma­tur și aban­do­nat de mama sa pe niște stânci. Era cumva emo­țio­nant tot efor­tul pe care îl fă­ceau să sal­veze aceste ani­male, agi­ta­ția din ju­rul fi­e­că­rui pa­cient și pa­siu­nea pe care o pu­neau te atin­geau și nu pu­teai să nu te gân­dești — dacă nu erai com­plet in­sen­si­bil — că e fru­mos să ajuți o altă fi­ință, chiar dacă e din altă specie.

Dar ori­cât de fru­mos ar fi, nu m‑am pu­tut opri să mă în­treb dacă e util. Dacă asta e ca­lea pen­tru a asi­gura su­pra­vie­țu­i­rea al­tor spe­cii. Pen­tru că, pri­vind la des­fă­șu­ra­rea de forțe și ma­te­ri­ale din ju­rul unui pui de focă, am du­bii că așa ar tre­bui pro­ce­dat. Clă­di­rea res­pec­tivă con­suma ener­gie, fo­lo­sea tot fe­lul de chi­mi­cale pen­tru dez­in­fec­ție, erau ad­mi­nis­trate me­di­ca­mente — dacă ne gân­dim la toată in­dus­tria din spa­tele ace­lui mic cen­tru am re­a­liza că po­lu­a­rea și con­su­mul de re­surse pe care le im­plică sunt mult mai dă­u­nă­toare na­tu­rii de­cât bi­nele mic și aproape in­sig­ni­fi­ant de a salva un pui de focă. Care era alt­min­teri tare dră­gă­laș, dar pu­țin cam in­ca­pa­bil să lupte pen­tru viața sa, din ca­uza naș­te­rii premature.

În fond, ar tre­bui oare să lup­tăm cu ar­mele ști­in­ței îm­po­triva na­tu­rii? Fa­cem deja asta pen­tru noi în­șine: agri­cul­tura in­dus­tri­ală, cli­ma­ti­za­rea lo­cu­in­țe­lor, mij­loace de trans­port… aproape tot ceea ce uti­li­zăm azi pen­tru tra­iul zil­nic este o mică bă­tă­lie, apa­rent câști­gată, îm­po­triva na­tu­rii. Spun apa­rent pen­tru că une­ori na­tura ne arată că, dacă și-ar pune for­țele cu noi, ne-ar mă­tura ca pe niște fur­nici. Un cu­tre­mur, o ava­lanșă, un tsu­nami sau o torn­adă ne dau mă­sura ce­lei ai că­rei stă­pâni ne cre­dem. Deci, re­vin, ar tre­bui să lup­tăm cu na­tura chiar și în nu­mele al­tor specii?

Ne-am ghi­dat la în­ce­pu­tu­rile exis­ten­ței noas­tre prin le­gile na­tu­rii. Omul pri­mi­tiv res­pecta, ca orice ani­mal, re­gu­lile ne­scrise ale su­pra­vie­țu­i­rii. Ci­vi­li­za­ția a în­ce­put prin spi­ri­tu­a­li­tate re­li­gi­oasă: ceea ce nu era in­te­li­gi­bil prin in­te­lect, era ex­pli­cat prin di­vi­ni­tate. Ze­i­tă­țile erau par­tea mis­te­ri­oasă a na­tu­rii, cea pe care nu o în­țe­le­se­sem încă. Trep­tat ști­ința s‑a dezvol­tat, câști­gând me­tru după me­tru din te­re­nul re­li­giei și împingând‑o tot mai de­parte de ne­vo­ile vie­ții noas­tre. Azi știm tot ce ține de le­gile fi­zi­cii, chi­miei și bi­o­lo­giei, dar n‑avem un răs­puns clar des­pre su­flet și des­pre exis­tența sa. Ne ima­gi­năm fi­in­țele ca niște ma­și­nă­rii com­plexe, ac­țio­nate de pro­cese chi­mice la nivel ce­lu­lar, dar sim­țim toți că din­colo de aceste te­o­rii mai există ceva, încă mis­te­rios, încă neînțeles.

În mod cu­rios, deși a în­lo­cuit re­li­gia de la su­pre­ma­ția le­gi­sla­tivă, ști­ința nu a pro­fi­tat nici­o­dată de po­zi­ția pe care a căștigat‑o. Poate pen­tru că re­li­gia a dezvol­tat ie­rar­hii, or­ga­ni­zându-se, în timp ce ști­ința, nu. Poate pen­tru că prac­ti­ca­rea re­li­giei se poate face și prin im­pos­tură, pe când ști­ința nu. Cert e că în lo­cul re­li­giei s‑a in­sta­lat o nou-ve­nită — eco­no­mia. Adică așa-zi­sele ști­ințe eco­no­mice, o sumă de te­o­rii șî con­cepte de or­ga­ni­zare a so­ci­e­tă­ții umane, ale că­ror sco­puri erau sim­ple: să di­ri­jeze acu­mu­la­rea de bo­gă­ție pe alte prin­ci­pii de­cât cele ere­di­tare, ca până atunci. Pen­tru că se adresa lă­co­miei, pe când ști­ința pre­su­pu­nea cre­ier, eco­no­mia a avut un suc­ces ful­mi­nant. Ea a de­ve­nit noua re­li­gie a ome­ni­rii și domnește ne­s­tin­ghe­rită de vreme bună. Până de cu­rând, când ba­la­ma­lele ei au în­ce­put să scâr­țâie, dând semne că și‑a cam atins limitele.

Ști­ința a ră­mas mo­destă, pe pla­nul doi, fur­ni­zând doar me­to­dele de a su­pune și ex­ploata na­tura pen­tru a ob­ține și mai multă bo­gă­ție. Pen­tru că ade­vă­rata sursă de pro­gres nu a ve­nit din in­te­li­gența vre­u­nei te­o­rii eco­no­mice, ci din pa­șii îna­inte fă­cuți de ști­ință. Eterna bă­tă­lie din­tre eco­no­miști și in­gi­neri a fost de mult câști­gată de cei din urmă, dar ad­ju­de­cată mo­ral de pri­mii. Poate că a so­sit vre­mea să ne în­tre­băm dacă — ne­mai­fi­ind po­si­bil și dezi­ra­bil să ne in­toar­cem la tan­de­mul na­tură-re­li­gie — n‑am pu­tea să ne în­drep­tăm spre tan­de­mul na­tură-ști­ință, scă­pând din chin­gile is­me­lor eco­no­mice. Este ceea ce pro­pune, în esență, pro­iec­tul Ve­nus.

Și poate că atunci vom în­țe­lege, prin ra­țiune și bun simț, că o focă știe mai bine de ce tre­buie aban­do­nat pe stânci un pui năs­cut pre­ma­tur. Chiar dacă e dur și trist, as­tea sunt le­gile na­tu­rii, iar fo­cile au ne­voie să li se ofere po­si­bi­li­ta­tea unei vieți ghi­date de aceste re­guli. În nici un caz nu le vom salva dacă le vom in­jecta cu an­ti­bi­o­tice, dar si­gur le va ajuta să nu mai po­luăm apele, să nu le in­va­dăm toate te­ri­to­ri­ile, să le lă­săm și lor un spa­țiu vi­tal în care să poată trăi li­niș­tite. Tre­buie să re­cu­noaș­tem că eco­no­mia nu ne va duce la o ast­fel de con­clu­zie, ea ju­decă doar în ter­meni de pro­fi­ta­bi­li­tate și ac­ces la re­surse. Sin­gura șansă de a ne rea­bi­lita ca spe­cie este doar știința.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.