Pe canalul TV Nature există o emisiune care se numește Hope for Wildlife. E un joc de cuvinte — hope pentru speranță, dar și Hope numele celei care a înființat și conduce centrul de ingrijire a animalelor. E un fel de spital veterinar mai neobișnuit, unde sunt aduse animale sălbatice bolnave sau rănite pentru a fi tratate. Ieri, de pildă, era adusă o bufniță suspectă de virusul West Nile și un pui de focă, născut prematur și abandonat de mama sa pe niște stânci. Era cumva emoționant tot efortul pe care îl făceau să salveze aceste animale, agitația din jurul fiecărui pacient și pasiunea pe care o puneau te atingeau și nu puteai să nu te gândești — dacă nu erai complet insensibil — că e frumos să ajuți o altă ființă, chiar dacă e din altă specie.
Dar oricât de frumos ar fi, nu m‑am putut opri să mă întreb dacă e util. Dacă asta e calea pentru a asigura supraviețuirea altor specii. Pentru că, privind la desfășurarea de forțe și materiale din jurul unui pui de focă, am dubii că așa ar trebui procedat. Clădirea respectivă consuma energie, folosea tot felul de chimicale pentru dezinfecție, erau administrate medicamente — dacă ne gândim la toată industria din spatele acelui mic centru am realiza că poluarea și consumul de resurse pe care le implică sunt mult mai dăunătoare naturii decât binele mic și aproape insignifiant de a salva un pui de focă. Care era altminteri tare drăgălaș, dar puțin cam incapabil să lupte pentru viața sa, din cauza nașterii premature.
În fond, ar trebui oare să luptăm cu armele științei împotriva naturii? Facem deja asta pentru noi înșine: agricultura industrială, climatizarea locuințelor, mijloace de transport… aproape tot ceea ce utilizăm azi pentru traiul zilnic este o mică bătălie, aparent câștigată, împotriva naturii. Spun aparent pentru că uneori natura ne arată că, dacă și-ar pune forțele cu noi, ne-ar mătura ca pe niște furnici. Un cutremur, o avalanșă, un tsunami sau o tornadă ne dau măsura celei ai cărei stăpâni ne credem. Deci, revin, ar trebui să luptăm cu natura chiar și în numele altor specii?
Ne-am ghidat la începuturile existenței noastre prin legile naturii. Omul primitiv respecta, ca orice animal, regulile nescrise ale supraviețuirii. Civilizația a început prin spiritualitate religioasă: ceea ce nu era inteligibil prin intelect, era explicat prin divinitate. Zeitățile erau partea misterioasă a naturii, cea pe care nu o înțelesesem încă. Treptat știința s‑a dezvoltat, câștigând metru după metru din terenul religiei și împingând‑o tot mai departe de nevoile vieții noastre. Azi știm tot ce ține de legile fizicii, chimiei și biologiei, dar n‑avem un răspuns clar despre suflet și despre existența sa. Ne imaginăm ființele ca niște mașinării complexe, acționate de procese chimice la nivel celular, dar simțim toți că dincolo de aceste teorii mai există ceva, încă misterios, încă neînțeles.
În mod curios, deși a înlocuit religia de la supremația legislativă, știința nu a profitat niciodată de poziția pe care a căștigat‑o. Poate pentru că religia a dezvoltat ierarhii, organizându-se, în timp ce știința, nu. Poate pentru că practicarea religiei se poate face și prin impostură, pe când știința nu. Cert e că în locul religiei s‑a instalat o nou-venită — economia. Adică așa-zisele științe economice, o sumă de teorii șî concepte de organizare a societății umane, ale căror scopuri erau simple: să dirijeze acumularea de bogăție pe alte principii decât cele ereditare, ca până atunci. Pentru că se adresa lăcomiei, pe când știința presupunea creier, economia a avut un succes fulminant. Ea a devenit noua religie a omenirii și domnește nestingherită de vreme bună. Până de curând, când balamalele ei au început să scârțâie, dând semne că și‑a cam atins limitele.
Știința a rămas modestă, pe planul doi, furnizând doar metodele de a supune și exploata natura pentru a obține și mai multă bogăție. Pentru că adevărata sursă de progres nu a venit din inteligența vreunei teorii economice, ci din pașii înainte făcuți de știință. Eterna bătălie dintre economiști și ingineri a fost de mult câștigată de cei din urmă, dar adjudecată moral de primii. Poate că a sosit vremea să ne întrebăm dacă — nemaifiind posibil și dezirabil să ne intoarcem la tandemul natură-religie — n‑am putea să ne îndreptăm spre tandemul natură-știință, scăpând din chingile ismelor economice. Este ceea ce propune, în esență, proiectul Venus.
Și poate că atunci vom înțelege, prin rațiune și bun simț, că o focă știe mai bine de ce trebuie abandonat pe stânci un pui născut prematur. Chiar dacă e dur și trist, astea sunt legile naturii, iar focile au nevoie să li se ofere posibilitatea unei vieți ghidate de aceste reguli. În nici un caz nu le vom salva dacă le vom injecta cu antibiotice, dar sigur le va ajuta să nu mai poluăm apele, să nu le invadăm toate teritoriile, să le lăsăm și lor un spațiu vital în care să poată trăi liniștite. Trebuie să recunoaștem că economia nu ne va duce la o astfel de concluzie, ea judecă doar în termeni de profitabilitate și acces la resurse. Singura șansă de a ne reabilita ca specie este doar știința.
Lasă un comentariu