Marea pricopseală

În we­e­ken­dul tre­cut am fost în Bu­l­ga­ria, la Ve­lico Târ­novo. Nu vă po­ves­tesc încă des­pre ce am vă­zut — lu­crez la fo­to­gra­fii, iar tim­pul în ul­tima vreme a fost cam mă­su­rat, pen­tru că mă pre­gă­tesc pen­tru o tură pe cre­asta Fă­gă­ra­șu­lui. Așa că am de fă­cut cum­pă­ră­turi, pre­gă­tiri… zarvă mare, moncher! Cum zi­ceam, am fă­cut o plim­bare de o zi în Bulgaria.

Cu oca­zia asta am vă­zut cum arată cen­trul Bu­l­ga­riei — nu mai fu­se­sem nici­o­dată în di­rec­ția aceea, așa că eram cu­rios. Am des­co­pe­rit o țară cu multe in­flu­ențe me­di­te­ra­ne­ene și o cul­tură a con­struc­ției din pia­tră cal­ca­roasă. Sa­tele bu­l­gă­rești par mai mo­deste de­cât cele ro­mâ­nești — mai pu­ține că­soaie de prost gust — și au o anu­mită omo­ge­ni­tate ur­ba­nis­tică și un aer na­tu­ral pe care pro­ba­bil îl dă ve­ge­ta­ția abu­n­dentă. În fața por­ții bu­l­ga­ru­lui nu zac — cum se în­tâm­plă în Ro­mâ­nia —  gră­mezi de ni­sip sau de pie­triș, nici fi­are ru­gi­nite, nici lem­nele pen­tru iarna ur­mă­toare. E doar verde, iarbă sau câ­teva flori mo­deste, su­fi­cient însă pen­tru a da ima­gi­nea de cu­ră­țe­nie și simplitate.

Ceea ce m‑a iz­bit însă a fost tra­fi­cul ex­trem de re­dus. Am mers de la Ruse la Ve­lico Târ­novo — vreo 110 km — pe o șo­sea cu o sin­gură bandă pe sens, dar nici pe de­parte n‑am sim­țit di­scon­for­tul tra­fi­cu­lui din Ro­mâ­nia. Dintr-un mo­tiv sau al­tul șo­seaua era ani­mată de doar câ­teva ma­șini pe mi­nut, ast­fel că nu era ne­voie con­ti­nuu de de­pă­șiri, frâne și ac­ce­le­rări, în fine tot ar­se­na­lul de ma­ne­vre pe care tre­buie să‑l des­fă­șori la noi pen­tru a ajunge acolo unde ți-ai pro­pus. Era sâm­bătă, zi li­beră, zi de plim­bare. Bu­l­ga­rii nu erau însă în ma­șini, pe șosele.

Prin con­trast, în Ro­mâ­nia tre­cu­sem printr‑o aglo­me­ra­ție con­ti­nuă, cu ma­șini care ve­neau din toate di­rec­ți­ile, de pe toate șo­se­lele se­cun­dare. Și e im­po­si­bil să nu te în­trebi de ce această di­fe­rență de tra­fic? Cum se ex­plică? M‑am ui­tat pu­țin peste da­tele sta­tis­tice. Ro­mâ­nia are vreo 4,3 mi­li­oane de ma­șini la 20 de mi­li­oane de lo­cu­i­tori. Bu­l­ga­ria are 2,5 mi­li­oane la 8 mi­li­oane de lo­cu­i­tori. Asta în­seamnă că, dacă am ra­porta la ace­eași po­pu­la­ție, Bu­l­ga­ria are cu 45% mai multe ma­șini în­ma­tri­cu­late. To­tuși tra­fi­cul e la ju­mă­tate sau chiar mai pu­țin. De ce?

Une­ori am im­pre­sia că ro­mâ­nii au obi­ce­iul de a se foi de colo-colo. Avem un fel de ne­li­niște na­țio­nală, un sen­ti­ment acut de ne­sta­tor­ni­cie care ne îm­pinge să ne de­pla­săm con­ti­nuu, să nu stăm lo­cu­lui. Sun­tem me­reu ob­se­dați că alt­un­deva, nu e clar unde, dar si­gur nu acolo unde ne aflăm noi, se gă­sește ceva mai bun, mai ieftin. Toți pă­rem să avem me­reu ceva de dus la o mă­tușă, de adus de la mama sau de că­rat pen­tru un cu­mă­tru. Am pri­vit mai atent ma­și­nile cu care mă in­ter­sec­tam la în­toar­cere: fri­gi­dere în­ghe­su­ite în por­tba­ga­jul des­chis și le­gat cu o cor­de­lină elas­tică, un du­lap cam de­mo­dat și des­cle­iat ur­cat pe por­tba­ga­jul de sus, ba chiar unul care căra pe sca­u­nele din spate dintr‑o Skoda Oc­ta­via niște ier­buri care um­pleau spa­țiul până la plafon.

Cu ceva timp în urmă aveam și eu o Skoda Oc­ta­via — o par­ca­sem în fața blo­cu­lui si des­căr­cam cum­pă­ră­tu­rile. Haio­nul ri­di­cat lăsa să se vadă în­treg vo­lu­mul por­tba­ga­ju­lui, spa­țiul pă­rea într-ade­văr foarte mare. Un ve­cin s‑a apro­piat, a pri­vit cu o mină ui­mit-in­vi­di­oasă spre ma­șină și mi‑a spus cu o voce evi­dent ad­mi­ra­tivă: do­m’ne, ce por­tba­gaj su­perb are! Ăș­tia sun­tem: veș­nic ob­se­dați de po­si­bi­li­ta­tea de a căra ceva, de a aduce alt­ceva. Îmi amin­tesc că des­pre Re­na­ult Clio Sim­bol a exis­tat aproape o una­ni­mi­tate în pri­vința urâ­țe­niei de­sign-ului re­zul­tat din adă­u­ga­rea for­țată a unui por­tba­gaj la o ca­ro­se­rie hat­ch­back — cu toate as­tea vân­ză­rile în Ro­mâ­nia au fost foarte bune, iar mo­ti­vul era că — având por­tba­gaj — “poți căra cu ea”.

Este po­si­bil ca în Ro­mâ­nia să existe mult mai multe ma­șini de ser­vi­ciu de­cât în Bu­l­ga­ria. Am în­cer­cat să aflu de­ta­lii, dar n‑am re­u­șit. Cred însă că ne­bu­nia ofer­te­lor sa­la­ri­ale în­so­țite de ma­șina de ser­vici n‑a avut în alte părți ace­eași am­ploare ca la noi. Re­cu­nosc des­chis că am be­ne­fi­ciat de ast­fel de avan­taje într-un mod com­plet ne­jus­ti­fi­cat — munca pe care o fă­ceam nu pre­su­pu­nea în nici un fel mo­bi­li­ta­tea pe care o im­plica auto­tu­ris­mul ofe­rit. M‑am bu­cu­rat de con­fort și de bu­ge­tul de com­bus­ti­bil, pe care în­tot­dea­una l‑am con­su­mat in­te­gral, de cele mai multe ori în in­te­res per­so­nal. Am în­țe­les la un mo­ment dat că nu e în re­gulă și am în­cer­cat apoi să ne­go­ciez trans­for­ma­rea aces­tui be­ne­fi­ciu în bani — com­pa­ni­ile ro­mâ­nești au o foarte mică fle­xi­bi­li­tate în această pri­vință, ori pri­mești ma­șina, ori re­nunți la avan­taj. E lesne de în­țe­les ce de­cide ma­jo­ri­ta­tea ce­lor puși în fața aces­tei alegeri.

Mai grav este că in­clu­siv ve­hi­co­lele de marfă sunt lă­sate în po­se­sia per­ma­nentă a șo­fe­ri­lor lor. Așa ajung di­ta­mai auto­u­ti­li­ta­rele pe ale­ile din­tre blo­curi, ocu­pând și așa pu­ți­nul spa­țiu de par­care exis­tent. În we­e­kend șo­fe­rul res­pec­tiv face și el un ciu­buc, că­rând mo­bilă, car­tofi și câte al­tele pen­tru nea­muri, cu­noș­tințe și cu­noș­tin­țele cu­noș­tin­țe­lor. Șo­se­lele Ro­mâ­niei nu au nici un respiro.

Cum spu­neam, avem un neas­tâm­păr na­țio­nal. Sunt me­reu ob­se­dați de a face un ciu­buc, de a re­zolva o treabă, de a ne ocupa de o ches­tie. Nu avem timp pen­tru a re­flecta la efi­ciența con­ti­nuei noas­tre miș­cări, sun­tem prea pre­o­cu­pați de ur­mă­toa­rea în­vâr­teală în care ne pu­tem băga. Pen­tru că sun­tem con­vinși că lu­mea din ju­rul nos­tru e un etern iz­vor de oport­u­ni­tăți pe care nu le pu­tem rata. Pen­tru că doar așa pu­tem fi pe-aproape când se va în­tâm­pla vreo pri­cop­seală — dă Doamne să fie una mare! — de la care să ne îm­bo­gă­țim fără prea multă muncă și să trăim îm­bu­i­bați până la adânci bătrâneți.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...