Sunt foarte curios să văd ce vor propune francezii cu privire la problema romilor, acum că au anunțat că vor duce acest subiect într‑o reuniune specială a Consiliului Europei. De fapt sunt foarte curios dacă va avea cineva curajul de a formula problema reală: nu e vorba nici de integrare, nici de discriminare, nici de alte bazaconii din categoria “politically corectness”. E pur și simplu vorba despre o populație care are o cultură a nemuncii, a parazitismului pe lângă alte popoare. Și nu spun asta într-un sens rasial — pur și simplu cred că asta e filozofia lor de viață, pe care nimeni și nimic nu o poate schimba.
Desigur, dacă ar citi ce scriu aici, un reprezentant al romilor ar protesta imediat. M‑ar cataloga cu siguranță drept xenofob sau rasist. Pentru că acești reprezentanți ai țiganilor au tot interesul ca legenda discriminării și lipsei de șanse să se perpetueze. În numele ei oamenii aceștia pot învârti sume frumușele de bani oferite de Uniunea Europeană, menite să dezvolte programe de integrare, care sunt concepute să nu aibă nici un efect concret, ci să simuleze doar niște activităti și să vâre în buzunarele organizatorilor cea mai mare parte a sumelor.
Realitatea e cât se poate de simplă, așa cum o înțeleg eu. Nu există — de fapt — nici o problemă a minorității rome. Pur și simplu cultura și civilizația lor se bazează pe principiile unei libertăți totale, al unui hedonism ridicat la rang de principiu, căruia i s‑a alăturat concepția că toți cei din jur pot fi înșelați, mințiți și furați dacă prin asta țiganul își asigură traiul zilei de azi. Istoria lor de foști robi a construit această disculpare universal valabilă — lumea întreagă le datorează ceva, pentru că au fost obidiți și exploatați. Generațiile actuale, care nu mai au nici o legătură cu robia de odinioară, au păstrat doar justificarea morală, pe care au inclus‑o în cultura lor și au declarat‑o validă din punct de vedere moral.
Privite cu ochii cuiva care s‑a săturat și de cincinalele socialiste și de target-ele capitaliste, principiile de viață ale țiganilor sunt un adevărat paradis. M‑am gândit adesea că dacă aș aparține acestui neam, dacă aș trăi în mijlocul lor, aș fi probabil fericit. Aș fi liber, neapăsat de grija zilei de mâine, neobligat să mă conformez unui anumit stil de viață unanim acceptat. Când mi-ar fi foame aș fura, când mi-ar fi sete aș cerși, când mi-ar fi somn aș ridica un cort și-aș dormi. Aș fi făcut zece copii, atâția câți ar fi dat Domnul, pe care i‑aș fi trimis în lume să-și descurce viața cum pot, după ce i‑aș fi învățat să fure, să mintă și să cerșească. Aș fi băut când aș fi avut ce, aș fi cântat și dansat, mereu dornic de petrecere. Pentru că viața e un drum scurt prin care trecem prea iute ca să avem timp pentru altceva decât bucuria de a trăi.
Și de ce n‑am recunoaște — există o bucurie naturală în a îmbrățișa acest mod de a privi viața. Toți simt plăcerea cântecelor țigănești, probabil tocmai pentru că îi transpun pentru câteva momente în lumea aceea fără ieri și fără mâine, în care doar aici și acum există. Prea apăsați de trecut și greșelile lui, prea obsedați de viitor și incertitudinile sale, e reconfortant să se abandoneze lui azi, făcându-și‑l stăpân peste minte și suflet. Iar dacă reușesc, sunt țigani, măcar pentru o clipă.
Dar, din păcate, mâncarea și băutura nu vin din ceruri. Cineva trebuie să muncească pentru ele, să facă pământul să rodească, să frământe și să coacă aluatul pâinii, să îngrijească via și să stoarcă strugurele de must, tocmindu‑l cu butoaiele în vin. Cineva trebuie să pască vacile și să le mulgă, cineva trebuie să urce oile la munte și să pună la dospit cașul, cineva trebuie să urluiască pentru găini și să strângă la asfințit ouăle. Cineva. Dar nu el, țiganul. Cu o floare în păr, cu o minciună în minte, el trece prin viață ușor, fluierând un cântecel și privind atent în jur — următoarea sa victimă nu poate fi prea departe. Și n‑are să‑i ia prea mult, doar atăt cât îi trebuie că să mai treacă o zi, poate două.
Când n‑ai rădăcini, totul se schimbă. Când n‑ai rădăcini, nu ești dator nimănui, cu nimic. Când n‑ai rădăcini, n‑ai trecut, doar viitor. Când n‑ai rădăcini, viitorul începe acum, aici. Dar cum știi că n‑ai rădăcini? De bună seamă atunci când n‑ai podea. Pentru că dintre toate părțile unei case, podeaua e cea care întemeiază statornicia. Acoperișul și pereții nu‑s de ajuns — asta are și un cort, care azi îl ridici aici, mâine în alt loc. Ca să rămâi, ca să stărui, îți trebuie o podea. Si tocmai asta le-am cerut mereu țiganilor: să se lepede de nestatornicia lor, să trăiască precum noi, să se supună. Adică exact ceea ce nu pot să facă, pentru că ar înceta să mai fie țigani.
Caravana nu are podele,
Iar eu nu am nici un drăguț.
Mărul ăsta roșu îl tai în două,
Jumătate pentru tine, jumătate pentru mine.
Cum spuneam, sunt tare curios ce vor propune francezii cu privire la țigani.
8:08
Terminaseră toată treaba — ei nu au reușit să integreze populația din fostele lor colonii — mai aveau să integreze țiganii.
9:08
Da’ ce nu înțeleg eu: de ce nu‑i integrează în Franța? De ce musai în România? Adică să ia ei vreo două șatre de-alea autentice și să ne arate cum se face, cum îi duc la școală, cum îi încadrează în muncă… Pe urmă aplicăm și noi ce-am învățat de la ei.