Regăsindu-ne, pierduți fiind

Aud tot mai des despre cei din gen­er­ați­ile noi, cei care abia au tra­ver­sat pragul vârstei de douăzeci de ani, că sunt mult mai atașați val­o­rilor morale tradiționale decât cei mai vârst­nici decât ei. Une­ori mi se pare și mie că se văd sem­nele astea, dar n‑am posi­bil­i­tatea să fiu sigur, să aflu în vreun fel dacă afir­mația asta este corectă. Mi-aș dori foarte mult să fie așa. Pen­tru că ar fi sem­nul acela pe care îl aștept de mult, care mi-ar spune că lumea are o anume ciclic­i­tate, că atunci când se acu­mulează prea multă nes­imțire si prostie urmează niște gen­er­ații pre­ocu­pate de val­ori uman­iste, de măsură și moral­i­tate. Să fie oare acum vre­mea unei ast­fel de schim­bări?

La prima vedere aș spune că da. Sunt tot mai mulți cei tineri pe care îi văd refuzând min­ci­una, dual­i­tatea, înșelă­to­ria. Și mă bucur. Mă bucur să văd că modul ăsta găunos de a con­strui și imag­ina lumea este sab­o­tat, că pierde teren într‑o lume care pare guver­nată de fal­si­tate. Pe urmă mă tem că îmi închipui lucruri care de fapt nu există, că sufăr de con­fuzii, că mi se năzăresc imag­ini ale unei lumi pe care aș vrea‑o făp­tu­ită, rein­stau­rată, dar care nu se va întoarce nici­când. Șî caut mai adânc între sem­nele aces­tea, caut dovada certă a unei însănă­toșiri, dar nu dau de ea. Atunci mă apucă o frică teri­bilă de un fel de neant, pe care cu greu îl pot explica, de un nihilism uni­ver­sal și pro­fund, de o absență a noas­tră din noi.

Pen­tru că poate nu e moral­i­tate acest dez­gust față de min­ci­ună, poate că nu e ver­ti­cal­i­tate acest dis­preț față de com­pro­mis. Poate că e doar o oboseală ered­i­tară, acu­mu­lată în oasele părinților lor și trans­misă genetic, o scârbă națion­ală — sau poate chiar mon­di­ală — față de o lume care nu se mai poate ghida după nici un reper și aleargă zăludă spre orice ori­zont care licărește a sper­anță. Poate mă mint sin­gur, închipuindu-mi că văd ceea ce aș vrea să văd. De la o vârstă, înfățișat impla­ca­bilu­lui, apar nălu­cile, închipuiri zănat­ice care dese­nează înțe­lesuri ce nu‑s acolo unde mintea le-ar vrea întru­pate. Sunt oare pier­dut în pro­pri­ile mele miraje, văzând ceea ce nu‑i? Sunt oare pier­dut?

Dar când și când se ade­v­erește că nu‑i doar năzărire. Există ceva ce vine din urmă. Există un echili­bru pe care o forță necunos­cută îl așează în lume, o forță căreia îi sun­tem umili, deși ar tre­bui să‑i fim recunoscă­tori. Pen­tru că recunoșt­ința e iubire, umil­ința e doar sub­or­donare. Recunoșt­ința nu retează spir­i­tul critic, între­barea, îndoiala. Une­ori îmi îndrept spinarea sper­anței și recunosc că încă nu‑s atât de bătrân cât să fiu pier­dut. Că mai e loc de min­uni și de mân­tuiri, doar că nu‑s des­tui mân­tu­itori.

De aceea spun aici că puține sunt atât de însem­nate ca put­erea de a răspândi în jurul nos­tru sper­anța regăsirii. Aceasta‑i lumina în care tre­buie să ne topim.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Mihaela

    Ma bucur sa gas­esc in jur­nalul tau cele doua cuvinte, iubire si recunos­tinta, a caror energie face intrade­var min­uni. Poate ca sti deja despre studi­ile japonezu­lui Masaru Emoto.

  2. Alice

    Nu știu ce să zic. Cred că oricum ar fi, sunt puțini. Și întot­deauna au fost puțini. În abso­lut toate gen­er­ați­ile. Numai când te gân­dești că tinerii nu mai sunt de dreapta. Hai că nu exclud morala și uman­i­tatea din stanga, dar cu tradițion­alul mai slăbuț.

    N‑am înțe­les de unde ai scos‑o pe asta: ”o forță căreia îi sun­tem umili”. Care ar fi sem­nele de umil­ință, mai ales că, accept, forța e necunos­cută?
    Mai ales că mai încolo vine vorba de mân­tu­iere, aș vrea să mă asigur dacă nu cumva e vorba de smere­nie, ceea ce n‑ar fi deloc rău.

    • Sorin Sfirlogea

      Umil­ința noas­tră reli­gioasă nu e o prac­tică, ci o ati­tu­dine. De câte ori ajungem jos, de câte ori ne lasă sănă­tatea sau sărăcim sau nu avem ce mânca, întin­dem mâna către Dum­nezeu, cu o falsă pocăință, umili de con­junc­tură.

      Umili pen­tru că mereu cerem ceva, nere­cunoscă­tori pen­tru că nu ne mulțu­mim nicio­dată cu ceea ce deja avem. Iar loc de mân­tuire, a fost mereu. Cu mân­tu­itorii nu ne-am prea des­cur­cat de vreo două mii de ani încoace…

      • Alice

        Mulțumesc, înțe­leg acum. Cred că mă con­fuzase iluzia a ceea ce aș fi vrut să fie și a ceea ce este, de fapt, în real­i­tate.
        Iar pos­tul acesta face parte din aceeași cat­e­gorie tem­at­ică cu ”Iluzi­ile de mâine”. Bun așa!
        http://sorin.sfirlogea.com/2012/07/26/iluziile-de-maine/


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu