Aud tot mai des despre cei din generațiile noi, cei care abia au traversat pragul vârstei de douăzeci de ani, că sunt mult mai atașați valorilor morale tradiționale decât cei mai vârstnici decât ei. Uneori mi se pare și mie că se văd semnele astea, dar n‑am posibilitatea să fiu sigur, să aflu în vreun fel dacă afirmația asta este corectă. Mi-aș dori foarte mult să fie așa. Pentru că ar fi semnul acela pe care îl aștept de mult, care mi-ar spune că lumea are o anume ciclicitate, că atunci când se acumulează prea multă nesimțire si prostie urmează niște generații preocupate de valori umaniste, de măsură și moralitate. Să fie oare acum vremea unei astfel de schimbări?
La prima vedere aș spune că da. Sunt tot mai mulți cei tineri pe care îi văd refuzând minciuna, dualitatea, înșelătoria. Și mă bucur. Mă bucur să văd că modul ăsta găunos de a construi și imagina lumea este sabotat, că pierde teren într‑o lume care pare guvernată de falsitate. Pe urmă mă tem că îmi închipui lucruri care de fapt nu există, că sufăr de confuzii, că mi se năzăresc imagini ale unei lumi pe care aș vrea‑o făptuită, reinstaurată, dar care nu se va întoarce nicicând. Șî caut mai adânc între semnele acestea, caut dovada certă a unei însănătoșiri, dar nu dau de ea. Atunci mă apucă o frică teribilă de un fel de neant, pe care cu greu îl pot explica, de un nihilism universal și profund, de o absență a noastră din noi.
Pentru că poate nu e moralitate acest dezgust față de minciună, poate că nu e verticalitate acest dispreț față de compromis. Poate că e doar o oboseală ereditară, acumulată în oasele părinților lor și transmisă genetic, o scârbă națională — sau poate chiar mondială — față de o lume care nu se mai poate ghida după nici un reper și aleargă zăludă spre orice orizont care licărește a speranță. Poate mă mint singur, închipuindu-mi că văd ceea ce aș vrea să văd. De la o vârstă, înfățișat implacabilului, apar nălucile, închipuiri zănatice care desenează înțelesuri ce nu‑s acolo unde mintea le-ar vrea întrupate. Sunt oare pierdut în propriile mele miraje, văzând ceea ce nu‑i? Sunt oare pierdut?
Dar când și când se adeverește că nu‑i doar năzărire. Există ceva ce vine din urmă. Există un echilibru pe care o forță necunoscută îl așează în lume, o forță căreia îi suntem umili, deși ar trebui să‑i fim recunoscători. Pentru că recunoștința e iubire, umilința e doar subordonare. Recunoștința nu retează spiritul critic, întrebarea, îndoiala. Uneori îmi îndrept spinarea speranței și recunosc că încă nu‑s atât de bătrân cât să fiu pierdut. Că mai e loc de minuni și de mântuiri, doar că nu‑s destui mântuitori.
De aceea spun aici că puține sunt atât de însemnate ca puterea de a răspândi în jurul nostru speranța regăsirii. Aceasta‑i lumina în care trebuie să ne topim.
9:08
Ma bucur sa gasesc in jurnalul tau cele doua cuvinte, iubire si recunostinta, a caror energie face intradevar minuni. Poate ca sti deja despre studiile japonezului Masaru Emoto.
10:08
Știu câte ceva, dar nu îndeajuns. Am să citesc…
8:08
Nu știu ce să zic. Cred că oricum ar fi, sunt puțini. Și întotdeauna au fost puțini. În absolut toate generațiile. Numai când te gândești că tinerii nu mai sunt de dreapta. Hai că nu exclud morala și umanitatea din stanga, dar cu tradiționalul mai slăbuț.
N‑am înțeles de unde ai scos‑o pe asta: ”o forță căreia îi suntem umili”. Care ar fi semnele de umilință, mai ales că, accept, forța e necunoscută?
Mai ales că mai încolo vine vorba de mântuiere, aș vrea să mă asigur dacă nu cumva e vorba de smerenie, ceea ce n‑ar fi deloc rău.
10:08
Umilința noastră religioasă nu e o practică, ci o atitudine. De câte ori ajungem jos, de câte ori ne lasă sănătatea sau sărăcim sau nu avem ce mânca, întindem mâna către Dumnezeu, cu o falsă pocăință, umili de conjunctură.
Umili pentru că mereu cerem ceva, nerecunoscători pentru că nu ne mulțumim niciodată cu ceea ce deja avem. Iar loc de mântuire, a fost mereu. Cu mântuitorii nu ne-am prea descurcat de vreo două mii de ani încoace…
9:08
Mulțumesc, înțeleg acum. Cred că mă confuzase iluzia a ceea ce aș fi vrut să fie și a ceea ce este, de fapt, în realitate.
Iar postul acesta face parte din aceeași categorie tematică cu ”Iluziile de mâine”. Bun așa!
http://sorin.sfirlogea.com/2012/07/26/iluziile-de-maine/