Aud tot mai des des­pre cei din ge­ne­ra­ți­ile noi, cei care abia au tra­ver­sat pra­gul vâr­stei de do­uă­zeci de ani, că sunt mult mai ata­șați va­lo­ri­lor mo­rale tra­di­țio­nale de­cât cei mai vâr­st­nici de­cât ei. Une­ori mi se pare și mie că se văd sem­nele as­tea, dar n‑am po­si­bi­li­ta­tea să fiu si­gur, să aflu în vreun fel dacă afir­ma­ția asta este co­rectă. Mi-aș dori foarte mult să fie așa. Pen­tru că ar fi sem­nul acela pe care îl aș­tept de mult, care mi-ar spune că lu­mea are o anume ci­cli­ci­tate, că atunci când se acu­mu­lează prea multă ne­sim­țire si pros­tie ur­mează niște ge­ne­ra­ții pre­o­cu­pate de va­lori uma­niste, de mă­sură și mo­ra­li­tate. Să fie oare acum vre­mea unei ast­fel de schimbări?

La prima ve­dere aș spune că da. Sunt tot mai mulți cei ti­neri pe care îi văd re­fu­zând min­ciuna, du­a­li­ta­tea, în­șe­lă­to­ria. Și mă bu­cur. Mă bu­cur să văd că mo­dul ăsta gă­u­nos de a con­strui și ima­gina lu­mea este sa­bo­tat, că pierde te­ren într‑o lume care pare gu­ver­nată de fal­si­tate. Pe urmă mă tem că îmi în­chi­pui lu­cruri care de fapt nu există, că su­făr de con­fu­zii, că mi se nă­ză­resc ima­gini ale unei lumi pe care aș vrea‑o făp­tu­ită, re­in­sta­u­rată, dar care nu se va în­toarce nici­când. Șî caut mai adânc în­tre sem­nele aces­tea, caut do­vada certă a unei în­să­nă­to­șiri, dar nu dau de ea. Atunci mă apucă o frică te­ri­bilă de un fel de ne­ant, pe care cu greu îl pot ex­plica, de un nihi­lism uni­ver­sal și pro­fund, de o ab­sență a noas­tră din noi.

Pen­tru că poate nu e mo­ra­li­tate acest dez­gust față de min­ciună, poate că nu e ver­ti­ca­li­tate acest dis­preț față de com­pro­mis. Poate că e doar o obo­seală ere­di­tară, acu­mu­lată în oa­sele pă­rin­ți­lor lor și trans­misă ge­ne­tic, o scârbă na­țio­nală — sau poate chiar mondi­ală — față de o lume care nu se mai poate ghida după nici un re­per și aleargă ză­ludă spre orice ori­zont care li­că­rește a spe­ranță. Poate mă mint sin­gur, în­chi­pu­indu-mi că văd ceea ce aș vrea să văd. De la o vâr­stă, în­fă­ți­șat im­pla­ca­bi­lu­lui, apar nă­lu­cile, în­chi­pu­iri ză­na­tice care de­se­nează în­țe­le­suri ce nu‑s acolo unde min­tea le-ar vrea în­tru­pate. Sunt oare pier­dut în pro­pri­ile mele mi­raje, vă­zând ceea ce nu‑i? Sunt oare pierdut?

Dar când și când se ade­ve­rește că nu‑i doar nă­ză­rire. Există ceva ce vine din urmă. Există un echi­li­bru pe care o forță ne­cu­nos­cută îl așează în lume, o forță că­reia îi sun­tem umili, deși ar tre­bui să‑i fim re­cu­nos­că­tori. Pen­tru că re­cu­noș­tința e iu­bire, umi­lința e doar sub­or­do­nare. Re­cu­noș­tința nu re­tează spi­ri­tul cri­tic, în­tre­ba­rea, în­do­iala. Une­ori îmi în­drept spi­na­rea spe­ran­ței și re­cu­nosc că încă nu‑s atât de bă­trân cât să fiu pier­dut. Că mai e loc de mi­nuni și de mân­tu­iri, doar că nu‑s des­tui mântuitori.

De aceea spun aici că pu­ține sunt atât de în­sem­nate ca pu­te­rea de a răs­pândi în ju­rul nos­tru spe­ranța re­gă­si­rii. Aceasta‑i lu­mina în care tre­buie să ne topim.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mihaela

    Ma bu­cur sa ga­sesc in jur­na­lul tau cele doua cu­vinte, iu­bire si re­cu­nos­tinta, a ca­ror ener­gie face in­tra­de­var mi­nuni. Poate ca sti deja des­pre stu­di­ile ja­po­ne­zu­lui Ma­saru Emoto.

  2. Alice

    Nu știu ce să zic. Cred că ori­cum ar fi, sunt pu­țini. Și în­tot­dea­una au fost pu­țini. În ab­so­lut toate ge­ne­ra­ți­ile. Nu­mai când te gân­dești că ti­ne­rii nu mai sunt de dreapta. Hai că nu ex­clud mo­rala și uma­ni­ta­tea din stanga, dar cu tra­di­țio­na­lul mai slăbuț.

    N‑am în­țe­les de unde ai scos‑o pe asta: ”o forță că­reia îi sun­tem umili”. Care ar fi sem­nele de umi­lință, mai ales că, ac­cept, forța e necunoscută?
    Mai ales că mai în­colo vine vorba de mân­tu­iere, aș vrea să mă asi­gur dacă nu cumva e vorba de sme­re­nie, ceea ce n‑ar fi de­loc rău.

    • Sorin Sfirlogea

      Umi­lința noas­tră re­li­gi­oasă nu e o prac­tică, ci o ati­tu­dine. De câte ori ajun­gem jos, de câte ori ne lasă să­nă­ta­tea sau să­ră­cim sau nu avem ce mânca, în­tin­dem mâna că­tre Dum­ne­zeu, cu o falsă po­că­ință, umili de conjunctură.

      Umili pen­tru că me­reu ce­rem ceva, ne­re­cu­nos­că­tori pen­tru că nu ne mul­țu­mim nici­o­dată cu ceea ce deja avem. Iar loc de mân­tu­ire, a fost me­reu. Cu mân­tu­i­to­rii nu ne-am prea des­cur­cat de vreo două mii de ani încoace…

      • Alice

        Mul­țu­mesc, în­țe­leg acum. Cred că mă con­fu­zase ilu­zia a ceea ce aș fi vrut să fie și a ceea ce este, de fapt, în realitate.
        Iar pos­tul acesta face parte din ace­eași ca­te­go­rie te­ma­tică cu ”Ilu­zi­ile de mâine”. Bun așa!
        http://sorin.sfirlogea.com/2012/07/26/iluziile-de-maine/


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.