Regăsindu‐ne, pierduți fiind

Aud tot mai des des­pre cei din gene­ra­ți­ile noi, cei care abia au tra­ver­sat pra­gul vâr­stei de două­zeci de ani, că sunt mult mai ata­șați valo­ri­lor morale tra­di­țio­nale decât cei mai vâr­st­nici decât ei. Une­ori mi se pare și mie că se văd sem­nele astea, dar n‐am posi­bi­li­ta­tea să fiu sigur, să aflu în vreun fel dacă afir­ma­ția asta este corectă. Mi‐aș dori foarte mult să fie așa. Pen­tru că ar fi sem­nul acela pe care îl aștept de mult, care mi‐ar spune că lumea are o anume cicli­ci­tate, că atunci când se acu­mu­lează prea multă nesim­țire si pros­tie urmează niște gene­ra­ții pre­o­cu­pate de valori uma­niste, de măsură și mora­li­tate. Să fie oare acum vre­mea unei ast­fel de schim­bări?

La prima vedere aș spune că da. Sunt tot mai mulți cei tineri pe care îi văd refu­zând min­ciuna, dua­li­ta­tea, înșe­lă­to­ria. Și mă bucur. Mă bucur să văd că modul ăsta gău­nos de a con­strui și ima­gina lumea este sabo­tat, că pierde teren într‐o lume care pare guver­nată de fal­si­tate. Pe urmă mă tem că îmi închi­pui lucruri care de fapt nu există, că sufăr de con­fu­zii, că mi se năză­resc ima­gini ale unei lumi pe care aș vrea‐o făp­tu­ită, rein­sta­u­rată, dar care nu se va întoarce nici­când. Șî caut mai adânc între sem­nele aces­tea, caut dovada certă a unei însă­nă­to­șiri, dar nu dau de ea. Atunci mă apucă o frică teri­bilă de un fel de neant, pe care cu greu îl pot explica, de un nihi­lism uni­ver­sal și pro­fund, de o absență a noas­tră din noi.

Pen­tru că poate nu e mora­li­tate acest dez­gust față de min­ciună, poate că nu e ver­ti­ca­li­tate acest dis­preț față de com­pro­mis. Poate că e doar o obo­seală ere­di­tară, acu­mu­lată în oasele părin­ți­lor lor și trans­misă gene­tic, o scârbă națio­nală – sau poate chiar mondi­ală – față de o lume care nu se mai poate ghida după nici un reper și aleargă zăludă spre orice ori­zont care lică­rește a spe­ranță. Poate mă mint sin­gur, închipuindu‐mi că văd ceea ce aș vrea să văd. De la o vâr­stă, înfă­ți­șat impla­ca­bi­lu­lui, apar nălu­cile, închi­pu­iri zăna­tice care dese­nează înțe­le­suri ce nu‐s acolo unde min­tea le‐ar vrea întru­pate. Sunt oare pier­dut în pro­pri­ile mele miraje, văzând ceea ce nu‐i? Sunt oare pier­dut?

Dar când și când se ade­ve­rește că nu‐i doar năză­rire. Există ceva ce vine din urmă. Există un echi­li­bru pe care o forță necu­nos­cută îl așează în lume, o forță căreia îi sun­tem umili, deși ar tre­bui să‐i fim recu­nos­că­tori. Pen­tru că recu­noș­tința e iubire, umi­lința e doar sub­or­do­nare. Recu­noș­tința nu retează spi­ri­tul cri­tic, între­ba­rea, îndo­iala. Une­ori îmi îndrept spi­na­rea spe­ran­ței și recu­nosc că încă nu‐s atât de bătrân cât să fiu pier­dut. Că mai e loc de minuni și de mân­tu­iri, doar că nu‐s des­tui mân­tu­i­tori.

De aceea spun aici că puține sunt atât de însem­nate ca pute­rea de a răs­pândi în jurul nos­tru spe­ranța regă­si­rii. Aceasta‐i lumina în care tre­buie să ne topim.



Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Mihaela

    Ma bucur sa gasesc in jur­na­lul tau cele doua cuvinte, iubire si recu­nos­tinta, a caror ener­gie face intra­de­var minuni. Poate ca sti deja des­pre stu­di­ile japo­ne­zu­lui Masaru Emoto.

  2. Alice

    Nu știu ce să zic. Cred că ori­cum ar fi, sunt puțini. Și întot­dea­una au fost puțini. În abso­lut toate gene­ra­ți­ile. Numai când te gân­dești că tine­rii nu mai sunt de dreapta. Hai că nu exclud morala și uma­ni­ta­tea din stanga, dar cu tra­di­țio­na­lul mai slă­buț.

    N‐am înțe­les de unde ai scos‐o pe asta: ”o forță căreia îi sun­tem umili”. Care ar fi sem­nele de umi­lință, mai ales că, accept, forța e necu­nos­cută?
    Mai ales că mai încolo vine vorba de mân­tu­iere, aș vrea să mă asi­gur dacă nu cumva e vorba de sme­re­nie, ceea ce n‐ar fi deloc rău.

    • Sorin Sfirlogea

      Umi­lința noas­tră reli­gi­oasă nu e o prac­tică, ci o ati­tu­dine. De câte ori ajun­gem jos, de câte ori ne lasă sănă­ta­tea sau sără­cim sau nu avem ce mânca, întin­dem mâna către Dum­ne­zeu, cu o falsă pocă­ință, umili de con­junc­tură.

      Umili pen­tru că mereu cerem ceva, nere­cu­nos­că­tori pen­tru că nu ne mul­țu­mim nici­o­dată cu ceea ce deja avem. Iar loc de mân­tu­ire, a fost mereu. Cu mân­tu­i­to­rii nu ne‐am prea des­cur­cat de vreo două mii de ani încoace…

      • Alice

        Mul­țu­mesc, înțe­leg acum. Cred că mă con­fu­zase ilu­zia a ceea ce aș fi vrut să fie și a ceea ce este, de fapt, în rea­li­tate.
        Iar pos­tul acesta face parte din ace­eași cate­go­rie tema­tică cu ”Ilu­zi­ile de mâine”. Bun așa!
        http://sorin.sfirlogea.com/2012/07/26/iluziile-de-maine/


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu