Neglorioasele retrageri

De fiecare dată când cobor de pe munte, mai ales atunci când am zăbovit mai multă vreme sus, am sen­za­ția că mă strecor pe furiș, ca și cum tre­buie să mă recunosc învins și să plec înapoi, în lumea măruntă din care am venit. În acest sen­ti­ment se amestecă și un fel de regret că nu mai rămân, că nu este cale de a‑mi croi viața într-un fel în care să pot stărui acolo, sus. Poate că ar fi tre­buit să mă fac caban­ier — s‑ar putea să mi se fi potrivit ros­tul acesta, dar aceasta are să rămână mereu o între­bare fără răspuns, pen­tru că acum e prea târziu pen­tru a încerca.

Muntele dă măsura car­ac­teru­lui pen­tru fiecare călă­tor care‑l urcă. Atunci când te încred­ințezi ție și cama­razilor cu care pornești la drum, când te expui legilor muntelui și când tai legă­turile cu tehnolo­gia mod­ernă, ești doar tu față în față cu pro­priul tău eu. Prețul tău se măsoară în put­erea de a îndura mai mult decât cre­deai că poți, de a fi sol­i­dar cu cei de lângă tine și de a per­se­vera când ai pier­dut sper­anța. Poți fi sigur că muntele îți va dră­mui acest preț în fiecare zi, în fiecare ceas, punându-te mereu la încer­care pen­tru a‑ți dovedi ție ade­vărata ta val­oare.

Aud une­ori expre­sia "a‑și măsura put­er­ile cu muntele" și zâmbesc de fiecare dată, pen­tru nu‑i nimic mai absurd decât a‑ți închipui că ar exista vre­o­dată putința unei ast­fel de com­petiții. Este exclusă de la bun început prin dis­pro­porția de forțe și enorma difer­ență de dura­bil­i­tate. Sin­gu­rul exa­men pe care îl dai pe munte este acela cu imag­inea pro­priei tale con­sti­tuții fiz­ice și morale — tre­buie să răspunzi la între­barea dacă ești sau nu așa cum te pret­inzi. Și oricât de bine ai răspunde la această între­bare, când cobori simți că ai fost până la urmă mai slab decât ai fi vrut să fii, că ai fi putut fi mai mult decât ai fost, că ai fi putut da mai mult decât ai dat. De aceea, dacă ai fost acolo și cu sufle­tul, nu doar cu trupul, coborârea o simți ca pe o mică înfrân­gere.

* * *

Prima zi a început în București, la Gara de Nord. Am ple­cat dimineață devreme, cu gân­dul să ajungem pe munte cât mai repede și chiar așa s‑a și întâm­plat. Lucrurile s‑au întâm­plat fericit pen­tru noi — la Zărnești am găsit un dis­pecerat de taxi care, pen­tru 100 de lei, ne‑a aran­jat rapid o mașină, nu doar până la Plaiul Foii, ci chiar până la can­tonul Rudărita. Asta însemna încă 9 kilo­metri de drum forestier scu­tiți, adică două ore de mers prin soare, ceea ce nu era de lep­ă­dat. Am urcat primele pante — destul de abrupte — și după doar două cea­suri eram deja sus. Spre seară am tre­cut de vâr­ful Lerescu (1690 m) și am cam­pat într‑o poieniță chiar la limita golu­lui alpin. A fost o seară cu foc de tabară — sin­gura de alt­fel pen­tru că apoi am lăsat pădurea în urmă — cu un strop de vodcă și slăn­ină friptă și cu obiș­nuita vervă a oricărui început.

A doua zi am început urcușul spre golul alpin. Am tre­cut pe rând de vâr­ful Comisul (1883 m), apoi Luțele (2176 m) și în fine Berevoescu (2300 m) ‑urcușul a devenit tot mai intens, iar soarele tot mai arză­tor. De alt­fel pe tot dru­mul am avut parte de o vreme însorită, cu un soare fierbinte care ardea pielea în doar câteva ore — cum ne stătea bine, nici unul din­tre noi nu luase crema de pro­tecție solară. Ime­diat după fos­tul refugiu Berevoescu (care e com­plet imprac­ti­ca­bil din cauza dis­trugerii) am găsit un izvor chiar în potecă, ceea ce ne‑a prile­juit pauza de masă și de hidratare. Prânzul meu con­sta în batoane pro­te­ice sau batoane de cereale cu cio­co­lată — din cauza efor­tu­lui nici nu-mi prea venea să mănânc altceva. Am con­tin­uat pe sub Pietrele Popii (2229 m), către vâr­ful Brătila (2274 m), apoi Cur­mă­tura Brătilei unde am găsit un refugiu Sal­va­mont despre care n‑aveam nici o infor­mație, dar care e bin­evenit. Pe drum am găsit destul de des urmele prezenței urșilor: din loc în loc pămân­tul era plin de lână bătă­torită, semn că acolo o oaie își găsise sfârși­tul și doar blana mai rămăs­ese din ea. Am tre­cut pe sub Ludișorul (2307 m) până în Șaua Zârnei, unde — după o coborâre abruptă care ne‑a încer­cat genunchii — am ajuns la noul refugiu. L‑am găsit gol, doar pen­tru noi și ne-am insta­lat feri­ciți să nu mai tre­buiască să ridicăm cor­turile. Căl­dura primusurilor a încălzit puțin încăperea, iar supele și ceaiul ne-au încălzit pe dinăun­tru. Am găsit și sem­nal GSM, deci am putut vorbi acasă. Totul era min­unat.

A treia zi a început fur­tunos cu muntele Leaota. Un urcuș susținut până la 2312 m, care a anunțat o zi grea. Am mers cu mici ascen­si­uni și coborâri pe sub vâr­ful La Fun­dul Bân­dei (2454 m), pe dea­supra lac­u­lui Urlea și apoi pe sub vâr­ful Iezer (2429 m), apoi un lung par­curs pe curba de nivel până în Fer­eas­tra Mare a Sâm­betei. Am făcut popas de prânz, mai greu era cu hidratarea. Ne pro­pus­esem să ajungem la Por­tița Viștei, dar până acolo mai erau vreo patru ore de mers, iar apa era deja pe ter­mi­nate. O apli­cație de tele­fon a fost sal­va­toare (OS Map) — ea indica un izvor la vreo 200 m sub noi, așa că am ple­cat în căutarea lui. L‑am găsit rel­a­tiv repede și, deși curgea extrem de ane­mic, în jumă­tate de oră am strâns vreo cinci litri de apă rece care ne-au aju­tat să con­tin­uăm. Iar con­tin­uarea a fost dev­as­ta­toare: Slăn­ina (2268 m), Gălășescu Mic (2398 m), Gălășescu Mare (2470 m), Gal­benele (2436 m) și Hâr­topu Ursu­lui (2454 m). Toate cu urcușuri abrupte urmate de coborâri temeinice, așezate parcă anume pen­tru a pregăti urmă­torul urcuș. După ultima muchie am zărit în sfârșit refugiul Viștea Mare, chiar sub Moldoveanu, inun­dat de soarele care se apropia de asfințit. În refugiu erau deja șapte călă­tori, patru polonezi și trei români, iar capac­i­tatea teo­ret­ică era de zece — au fost de acord să ne îngh­e­suim nițel și să încapem toți unsprezece. Până la urmă am fost treis­prezece — pe la nouă și ceva, pe întuneric, au mai sosit doi drumeți care nu mai aveau nici o șansă să găsească loc de cam­pare pe întuneric, așa că am accep­tat toți să doarmă pe jos, lângă pri­ci­uri. De fapt nici nu era mare difer­ență față de noi, doar că erau mai jos, dar dacă aveau saci de dor­mit buni nu se simțea difer­ența și oricum era mai bine decât în cort.

Dimineața celei de‑a patra zile a fost la fel de însorită și căl­duroasă. În fața noas­tră se ridica muchia abruptă a Viștei, sin­gura cale de acces către Moldoveanu. Am urcat ajutându-ne de mâini, pe alocuri într‑o mică probă de alpin­ism, dar am răzbit până sus. Am lăsat ruc­sacii și am făcut dru­mul către Moldoveanu fără greu­tate — sunt câteva locuri unde e din nou nevoie de un pic de cățărare, fără însă să fie nevoie de cunoșt­ințe spe­ciale, dar difi­cil de abor­dat cu ruc­sacul în spate. Am coborât apoi de partea cealaltă a vâr­fului și am început să res­imțim efor­tul zilelor ante­rioare, așa că ne-am gân­dit să ne acordăm o etapă mai ușoară. Așa a apărut ideea de a coborî la cabana Podragu, unde să mâncăm ceva cald și să dormim într-un pat. Nimic nu era mai ten­tant. Am apu­cat deci prin Șaua Orzanei, pe sub vâr­ful Cora­bia (2406 m) și apoi am urcat spre vâr­ful Podragu (2461 m). Din Șaua Podragu am coborât apoi către cabană. Nicio­dată n‑a fost mai bună o supă de roșii și o iah­nie de fasole. Cât despre berea Ursus… ce să zic… nu știam că e așa hidratantă 🙂

* * *

M‑am întors din Făgăraș mai repede decât aș fi vrut. Ca un făcut, în ace­lași loc ca și acum 26 de ani a tre­buit să renunț — de data asta n‑a fost lipsa provizi­ilor, ci genunchiul drept care a pârâit cam urât când cob­o­ram de pe Moldoveanu. M‑am temut să con­tinui dru­mul, gândindu-mă că urmează etape difi­cile — lacul Călțun, apoi Negoiu și Suru — așa că am hotărât să cobor, în timp ce pri­etenii mei au con­tin­uat. De la cabana Podragu, pe ace­lași drum, pe aceeași potecă pre­cum acum 26 de ani, am simțit regre­tul plecării, lăsând în urmă crestele muntelui care mă priveau parcă ironic de la înălțime. Aveam inima plină de cele văzute, de bucu­ria de a fi res­pi­rat din nou fru­musețea muntelui, dar — ca întot­deauna — nu puteam să îmi împiedic păr­erea de rău pen­tru ple­carea pre­matură. Am privit de mai multe ori înapoi, peste umăr, cu sen­ti­men­tul unei oare­care biru­ințe, con­fir­mată de efor­tul făcut și de reușita de a‑mi fi învins lim­itele. Făgărașul a rămas în urmă, învăluit în măreția sa solemnă, numărându-mi pașii grăbiți ai încă unei neglo­rioase retrageri.

* * *

Pen­tru cei intere­sați, iată și traseul pe Google Maps.

Vizualizare hartă mărită


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Dum­nezeule mare, ce fru­mos.
    Lasă, Sorin, pen­tru noi, oricum, ești învingă­tor. Știi cum umblă vorba pe aici, ne uităm la cale, la drum, doar n‑o să ne împiedicăm de‑o retragere.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu