Uneori înțelesul e atât de evident încât nici măcar nu‑l observăm. Mă refer la cuvintele pe care pășim către ceilalți. Cuvintele ar trebui să fie ca pietrele ce pavează poteca spre Oz — știu, nu e prea românească această trimitere, dar ce păcat că n‑avem și noi un Oz către care să ne îndreptăm ca să cerem minte, inimă și curaj. Pășim deci pe cuvinte, ca să ajungem la liman, să ne facem înțeleși, pentru că e singura cale ca să ne împingem pe noi înșine înainte, să ne deslușim, să ne dezvăluim.
Avem această construcție lingvistică: des + verb. Iar ca principiu orice acțiune ar desemna verbul, des o anulează, o inversează, o contracarează. A face, a desface. A lega, a dezlega. A minți, a dezminți. Și aș putea continua așa cu multe verbe. Dar în seara asta mi-am propus să vă încurc puțin, să vă dezmeticesc (oare a existat verbul a metici?!?). Uite un caz special: a amăgi, a dezamăgi. Hmmm… ce ne spune limba română în acest caz? Că dezamăgirea este de fapt destrămarea unui sistem de iluzii? Și că asta e rău? Ca noi, românii, suntem înclinați să trăim într‑o amăgire plăcută, comodă, confortabilă? Și că atunci când vine cineva să ne destrame aceste iluzii îl culpabilizăm? Că nu ne place realitatea decât boită, vopsită, prefăcută?
Spunem altcuiva: m‑ai dezamăgit. Adică mi-ai anulat amăgirile pe care le construisem, în care trăiam. Și nu doar atât, ci și: te condamn pentru asta, mi-ai anulat sistemul de iluzii plăcute în care trăiam. Știam că sunt iluzii, altfel nu le-aș fi numit amăgiri, dar le acceptasem, le îmbrățișasem. Ai venit tu, acum, și au răsturnat tot acest eșafodaj, anulându‑l prin adevărul frust al realității. Te detest — m‑ai dezamăgit — pentru că nu mă lași să trăiesc în minciuna mea călduță.
E oare rău să dezamăgești?
Dar bine-ai venit amăgire,
Mai stai mai durează un pic.
Această mințită iubire
Oricum e mai mult ca nimic.
Adrian Păunescu — Amăgire
10:09
Nu te amăgi, ca să nu fi dezamăgit.
Lucrurile nu sunt nici bune, nici rele, sunt doar lucruri. Doar interpretarea acestor lucruri prin prisma paradigmelor proprii — poate neactualizate și în mod cert subiective — fac ca acestea să fie catalogate ca bune sau rele, pentru un anumit individ, într‑o anumită perioadă de timp, într‑o anumită conjuctură.
Ideea extrapolată de aici ar fi că nimeni nu ne poate răni fără consimțământul nostru.