Nu mă dezamăgiți

Une­ori în­țe­le­sul e atât de evi­dent în­cât nici mă­car nu‑l ob­ser­văm. Mă re­fer la cu­vin­tele pe care pă­șim că­tre cei­lalți. Cu­vin­tele ar tre­bui să fie ca pie­trele ce pa­vează po­teca spre Oz — știu, nu e prea ro­mâ­nească această tri­mi­tere, dar ce pă­cat că n‑avem și noi un Oz că­tre care să ne în­drep­tăm ca să ce­rem minte, inimă și cu­raj. Pă­șim deci pe cu­vinte, ca să ajun­gem la li­man, să ne fa­cem în­țe­leși, pen­tru că e sin­gura cale ca să ne îm­pin­gem pe noi în­șine îna­inte, să ne de­slu­șim, să ne dezvăluim.

Avem această con­struc­ție ling­vis­tică: des + verb. Iar ca prin­ci­piu orice ac­țiune ar de­semna ver­bul, des o anu­lează, o in­ver­sează, o con­tra­ca­rează. A face, a des­face. A lega, a dez­lega. A minți, a dezminți. Și aș pu­tea con­ti­nua așa cu multe verbe. Dar în seara asta mi-am pro­pus să vă în­curc pu­țin, să vă dezme­ti­cesc (oare a exis­tat ver­bul a me­tici?!?). Uite un caz spe­cial: a amăgi, a dez­a­măgi. Hmmm… ce ne spune limba ro­mână în acest caz? Că dez­a­mă­gi­rea este de fapt des­tră­ma­rea unui sis­tem de ilu­zii? Și că asta e rău? Ca noi, ro­mâ­nii, sun­tem în­cli­nați să trăim într‑o amă­gire plă­cută, co­modă, con­for­ta­bilă? Și că atunci când vine ci­neva să ne des­trame aceste ilu­zii îl cul­pa­bi­li­zăm? Că nu ne place re­a­li­ta­tea de­cât bo­ită, vop­sită, prefăcută?

Spu­nem alt­cuiva: m‑ai dez­a­mă­git. Adică mi-ai anu­lat amă­gi­rile pe care le con­stru­i­sem, în care tră­iam. Și nu doar atât, ci și: te con­damn pen­tru asta, mi-ai anu­lat sis­te­mul de ilu­zii plă­cute în care tră­iam. Știam că sunt ilu­zii, alt­fel nu le-aș fi nu­mit amă­giri, dar le ac­cep­ta­sem, le îm­bră­ți­șa­sem. Ai ve­nit tu, acum, și au răs­tur­nat tot acest eșa­fo­daj, anulându‑l prin ade­vă­rul frust al re­a­li­tă­ții. Te de­test — m‑ai dez­a­mă­git — pen­tru că nu mă lași să tră­iesc în min­ciuna mea călduță.

E oare rău să dezamăgești?

Dar bine-ai ve­nit amăgire,
Mai stai mai du­rează un pic.
Această min­țită iubire
Ori­cum e mai mult ca nimic.

Adrian Pă­u­ne­scu — Amăgire

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...