Doi morți și nouă răniți la Empire State Building. Doisprezece morți la premiera filmului Batman. Șaptezeci și șapte de morți pe insula Utoya, în Norvegia. Cu cât distanța dintre noi și aceste evenimente e mai mare, cu atât e nevoie de mai mulți morți pentru a ne simți impresionați. Ce se întâmplă cu lumea asta? Nu mai e alt răspuns decât violența? Nu mai e timp decât pentru arme și bombe? Iar noi, ceilalți, ce facem? Asistăm calmi la măcelurile îndepărtate și ne bucurăm că nu se întâmplă lângă noi?
Anders Breivik a fost condamnat la 21 de ani de închisoare pentru că a ucis șaptezeci și șapte de oameni. Mai puțin de patru luni pentru fiecare viață luată. E corect? Ar fi trebuit condamnat la moarte? Ar fi trebuit să facă închisoare pe viață? Breivik are 33 de ani, deci va fi eliberat la 54. Mai e moral să se bucure de libertate după ce a luat viața atâtor oameni?
Europa nu cumulează pedepsele. Sistemele juridice ale bătrânei civilizații aplică doar pe cea mai mare dintre ele, în cazul în care ai comis concomitent mai multe infracțiuni. Europa nu condamnă la moarte. Europa crede în iertare și în reeducare. Doar e oare posibilă reeducarea lui Breivik? Sau — și mai dur pusă întrebarea — mai e utilă societății această reeducare? E îndreptățită speranța de îndreptare a unui puști care a furat dintr-un magazin sau care s‑a încăierat cu altcineva. E moral să dorești reeducarea unui individ care a ucis fără remușcare șaptezeci și șapte de semeni ai săi, doar pentru că aveau alte opinii politice decât ale sale? Și, după ce îl reeduci, ce vrei să obții de la el? Să contribuie la dezvoltarea generală a societății? Să devină un model comportamental?
În România un sociopat a violat‑o și a ucis‑o pe Masuno Yurika pentru un laptop, un iPhone și ceva valută. De fiecare dată când văd fotografia fetei ăsteia îmi vine să mor de rușine. Știu că la aeroportul Otopeni se întâmplă tot felul de minuni și nu fac nimic. Nici tu nu faci nimic, tu care citești acum. Amândoi suntem complici. Asta nu e o problemă de politică externă. Nu e o problemă de securitate națională. E o problemă la care suntem părtași, cei care întoarcem capul și nu spunem nimic. Pentru că nouă nu ni s‑a întâmplat și nici nu poate să ni se întâmple asta. Deci nu ne pasă.
Nicolae Vlad — ucigașul fetei din Japonia — e acum descoperit ca făptaș al altor crime, tâlhării șî violuri. Dintr‑o dată poliția l‑a deconspirat, a găsit probe, a acționat. Până acum îl ignora discret, tolerându‑l în aeroport, deși știau că n‑are nici un căpătâi. Asta mă face să mă întreb: e oare excesiv să urmărești persoanele suspecte din punct de vedere social? Imaginați-vă un individ care nu are studii, nu are nici o calificare și nu are nici un loc de muncă de multă vreme. Poate nu l‑a avut niciodată. E un abuz al statului să‑l urmărească pe acest personaj și să‑l ia la întrebări despre sursa veniturilor sale? Să‑l întrebe din ce se hrănește? Sau e mai bine să așteptăm să comită tâlhăria, violul, crima ca să punem aceste întrebări? Știm oare câte astfel de infracțiuni se petrec, dar rămân neștiute, nedescoperite? Întrebați-vă câtor țigani li se potrivește descrierea asta: fără școală, fără calificare, fără loc de muncă, dar cu Audi Q7 sau BMW seria 5. Sute? Mii? Oricum, destui, nu‑i așa? E un abuz să fie duși la secție și întrebați despre modul lor de viață? E un abuz să li se confiște ceea ce nu pot justifica?
Șoferul de taxi care l‑a dus pe Nicolae până la pădurea unde a ucis a povestit cu lux de amănunte evenimentele. Cu tonul cel mai ingenuu din lume, individul explică modalitatea în care el a fost complice la crimă — să nu-mi spuneți că a crezut cu adevărat că Nicolae era un bun samaritean care ajuta o tânără din Japonia. Știa cine e individul, știa că se ocupă cu lucruri dubioase, știa că ducându‑i în pădure nu pot să se întâmple lucruri bune. Dar șoferul de taxi nu e probabil nici el din tagma celor mai corecți — știm toți povești cu taximetriști care jecmănesc străini punându‑i să plătească de cinci-șase ori valoarea cursei de la aeroport în oraș. Da, ei sunt blânzi, nu‑i omoară, ei doar tâlhăresc.
Și să nu-mi spuneți că polițiștii sunt insuficienți pentru câți de mulți infractori există — nu mai cumpăr textul ăsta. L‑aș crede dacă poliția i‑ar aresta pe o parte din ei, dar ar fi copleșită de numărul infractorilor. În realitate poliția e în cârdășie cu ei, de cele mai multe ori. Pentru că riscul de a fi prinși e mic. Și chiar dacă sunt prinși în flagrant, polițiștilor nu li se dau cine știe ce pedepse. Dar, dacă ar fi după mine, pedeapsa pentru un polițist infractor ar trebui să fie se multiplice cu trei față de un cetățean obișnuit. Pentru că polițistul a jurat să respecte legea, iar noi l‑am investit cu încrederea noastră că va fi onest. Trădarea aceasta trebuie să‑l coste amarnic.
Acum vreo șase ani un om de afaceri japonez a murit în mod stupid pe stradă, rănit grav de la mușcăturile unui maidanez. Lumea își amintește numele javrei, dar nu pe al omului. Am făcut ceva ca urmare a acelei întâmplări? Nu. România este țara unde pensionarii urlă că au pensii prea mici, dar găsesc bani pentru a hrăni cu salam potăi vagaboande și găsesc energie pentru a le apăra de hingheri, chiar dacă sunt agresive. România este țara unde oamenii pot ieși în stradă zile la rând pentru a cere demiterea președintelui, dar nu protestează nici măcar cinci minute când un om nevinovat moare din cauza unui sistem măcinat pe dinăuntru de corupția măruntă.
Pădurea unde a murit Yurika e la cățiva pași de casa mea, de casa ta. Am fi putut să o salvăm? Probabil. Știam ce se întâmplă? Știm și acum, știam și atunci. Am făcut ceva? Nu. Vom face ceva de acum înainte?
Lasă un comentariu