Atingerea lui Dumnezeu

Nu cu mult timp în urmă mă gân­deam la re­la­ția din­tre ști­ință și re­li­gie, des­pre cum prima a evacuat‑o pe a doua din fun­damen­tele exis­ten­ței umane, dar n‑a știut să se in­sta­leze pe sine ca nouă sursă de pu­tere, pu­nându-se doar în slu­jba lă­co­miei. Spe­cu­la­ți­ile mele per­so­nale sunt con­fir­mate într-un fel de re­cen­tele co­men­ta­rii ale lui Da­lai Lama pe pro­pria sa pa­gină de Facebook.

Pro­ba­bil că acest gând ar fi mai pu­țin în­sem­nat dacă nu l‑am pune lângă ur­mă­to­rul ci­tat, al ace­lu­iași gânditor:

“My con­fi­dence in ven­tu­ring into science lies in my ba­sic be­lief that as in science so in Bu­d­dhism, un­der­stan­ding the na­ture of re­a­lity is pur­sued by means of cri­ti­cal in­ves­ti­ga­tion: if scien­ti­fic ana­ly­sis were con­clu­si­vely to de­mon­strate cer­tain claims in Bu­d­dhism to be false, then we must ac­cept the fin­dings of science and aban­don those claims.”

A so­sit vre­mea să pu­nem de­o­parte re­li­gia? Sun­tem pre­gă­tiți mo­ral pen­tru o ci­vi­li­za­ție ate­i­stă? În­clin să cred că nu. Fap­tul ca multe sta­tis­tici con­stată un com­por­ta­ment mo­ral mai adec­vat al ce­lor cre­din­cioși nu face de­cât să con­firme fap­tul că frica este cea mai bună mo­ti­vare pen­tru oa­meni. Pen­tru că frica de o ju­de­cată de apoi și de o pe­deapsă post-mor­tem este cea care fun­damen­tează — cel pu­țin în ca­zul creș­ti­nis­mu­lui — pre­fe­rința pen­tru mo­ra­li­tate. Iar jus­ti­ția umană, re­pre­zen­tată prin lege și pe­dep­sele în­căl­că­rii ei — ca în­lo­cu­i­tor al pe­ni­ten­ței re­li­gi­oase, eternă și im­pla­ca­bilă — este elu­da­bilă. Dacă nu prin di­si­mu­lare, prin ten­ta­tiva re­u­șită de a “scăpa basma cu­rată”, atunci prin mij­lo­ci­rea unui spe­cia­list în eva­ziu­nea mo­rală: avocatul.

Apoi ar mai fi fap­tul că există o zonă în care ști­ința nu a fă­cut prea mari pro­grese: aceea a spi­ri­tu­a­li­tă­ții umane. Mă re­fer aici la spi­rit în sen­sul ani­mist, nu în cel cul­tu­ral. Există — în opi­nia mea — o la­tură a exis­ten­ței umane care ne‑a ră­mas ne­cu­nos­cută și pe care nu am explorat‑o su­fi­cient încă, poate și pen­tru că nu pro­mite să pro­ducă pro­fit di­rect și ime­diat. Iar ști­in­ței i s‑a fa­ci­li­tat pro­gre­sul mai ales în do­me­ni­ile care ser­veau eco­no­miei, adică lăcomiei.

Pen­tru că, dacă nu există su­flet și spi­rit, pe care le îm­pru­mu­tăm de un­deva la naș­tere și le re­tur­năm când mu­rim, dacă to­tul se re­duce la fi­zică, chi­mie și bi­o­lo­gie, vă rog să-mi ex­pli­cați prin aceste ști­ințe cum e po­si­bil așa ceva:

Eu pot să în­țe­leg asta doar prin exis­tența unui spi­rit îm­pru­mu­tat aces­tui co­pil, un spi­rit care in­cor­po­rează în el ge­ni­a­li­ta­tea unui mare pi­a­nist, un spi­rit care tra­ver­sează tim­pul în­tru­pându-se vre­mel­nic — par­țial sau in­te­gral — în bi­o­lo­gia tem­po­rară a unei in­di­vi­du­a­li­tăți umane. Ceea ce, deo­cam­dată, nu­mim atin­gere dumnezeiască.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...