Se întâmplă lucruri în Europa, lucruri la care nu prea suntem atenți din cauza gălăgiei politice dâmbovițene. Se pun bazele unui supra-stat european, al cărui rol în administrarea fiecărei țări membre va fi foarte important. Se pare că guvernanții noștri nu sunt nici ei foarte atenți și implicați în aceste evenimente, deși asta nu e neapărat un lucru rău. Dacă s‑ar implica, cine știe ce trăznăi ar mai face, prostănacii noștri.
Pe de altă parte nu există nici o dezbatere publică serioasă despre direcția în care se îndreaptă Europa, cu excepția câtorva articole, ici și colo, cum este cel recent al lui Cristian Mureșan, care ne încurajează să fim optimiști față de un viitor stat european. E un punct de vedere, dar la fel de bine ne putem întreba dacă nu cumva vom și pierde câte ceva în acest proces unificator. Și apoi mă întreb din nou dacă nu e cumva mai bine că nu ne dăm toți cu părerea despre asta, pentru că, văzând câtă glagorie au unii “analiști” politici mioritici, mă întreb adesea dacă numele de analist nu vine cumva de la organul cu care gândesc.
Povestea demiterii lui Băsescu, cu toată vânzoleala și circul local, a avut și o componentă pozitivă: Uniunea Europeană nu a asistat pasivă la evenimente, ci a intervenit vehement și a cerut respectarea regulilor democratice. Până la urmă, cu sau fără Băsescu, vestea bună este că noi, românii, contăm pentru europeni și că nu sunt nepăsători la situația noastră. Ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva un control mai accentuat al bugetului României, făcut de un supra-stat european, n‑ar fi benefic până la urmă pentru noi. Vom pierde autonomia financiară, îmi veți spune. Care autonomie, aia de a permite politicienilor să fure? am să vă întreb. Între o Românie controlată de UE și una furată de baronii politici, o prefer pe prima.
Desigur, statutul nostru nu va fi acela de țară de prima linie. Probabil că interesele marilor puteri economice europene vor fi primele luate în considerare, iar noi ne vom alinia acestora. La fel de probabil ca uneori asta să nu fie foarte avantajos pentru noi. Dar ce folos avem azi de la o independență mândră și săracă? Nu suntem în stare să utilizăm banii care ni se pun la dispoziție — doar 10% din fondurile europene sunt utilizate. Puținii bani ai bugetului de stat sunt risipiți în investiții ce servesc clientelele politice și în ineficiente bâlbâieli birocratice. Guvernanții români nu sunt în stare să construiască o autostradă decentă, dar acum vor să ridice o sală polivalentă. Qui bono?
Cu cât mai multe zone de administrație vor fi cedate Uniunii Europene, cu atât calitatea deciziilor de guvernare a României va crește. Pentru că în clasa politică română se găsesc doar lichele și incompetenți. Și poate că așa, luându-li-se fondurile cu care își plătesc campaniile de minciuni și fraude electorale, partidele politice vor fi silite să se reformeze. Nemaiavând pârghiile de acces la bani, vor fi probabil părăsiți de finanțatorii lor și vor trebui să dispară. Poate în locul lor vor veni oameni care să vrea să facă politică în adevăratul sens.
Nu, nu mă ascund. Am avut alte opinii până acum în privința Europei și a aderării noastre totale. Dar am puterea să mă răzgândesc, să reanalizez situația și să convin că, nefiind un popor, ci o populație, românii nu au altă șansă decât amanetarea autonomiei statale. Nu doar că nu ne putem permite naționalismul, nu‑l putem nici măcar practica, pentru că suntem prea departe de a fi o națiune — ne lipsesc valorile și idealurile comune, ne lipsește discernământul de a decide ce e bine pentru noi și puterea de a impune respectarea legilor.
S‑a spus mereu că singura șansă pentru un român de a avea o viață decentă este să emigreze. Că prima generație care face acest pas este una de sacrificiu, pentru că aceia ce pleacă sunt întotdeauna tratați drept cetățeni de mâna a doua, indiferent de țara unde ar emigra. Și că abia următoarei generații — complet asimilată și educată în societatea adoptivă — îi vor fi recunoscute drepturile integrale. Dacă ne gândim mai bine, exact asta este și această aderare la un supra-stat european: un fel de emigrare generală. Plecăm toți din România pentru a trăi în Europa. Vreo 20 de ani vom fi un fel de paria. Dar poate că apoi vom putea ridica fruntea din pământ și, civilizându-ne, vom putea fi în sfârșit mândri de noi înșine.
13:09
Nici pe mine nu m‑ar deranja reconstructia oricarei cladiri din tara asta. Ma deranjeaza motivele ascunse pentru care se initiaza aceste proiecte. Daca ati observat, in Bucuresti s‑au cam terminat marile santiere si aici ma refer strict la lucrarile rutiere (poduri si pasaje). Acum vine Oprescu cu o idee mai veche despre autostrada suspendata, doar doar ca sa le mai dea de munca deja clasicilor de acum baroni ai asfaltului. Nu mai este niciun secret ca zeciuiala va fi platita si incasata de cine trebuie. Asta ma roade pe mine.
12:09
Da, eu vreau sală polivalentă și mi se pare o rușine că nu avem una (nu știu dacă ai trecut vreodată pe la ceea ce numim azi, sala polivalentă, adică o căzătură), cum de altfel vreau și o sală decentă de concerte. Să se dărâme sala palatului, să facă alta în acel loc sau în alt loc, nu mă interesează, numai să se facă! Și sincer, de la un anumit punct încolo nici nu mă mai interesează cu cât de mulți bani. Dacă tot e să se risipească, măcar să se risipească și pe ce vreau eu.