În vizită la țar

Am rămas dator cu povestea unei excur­sii mai vechi, la Velico Târnovo. S‑a întâm­plat cu ceva timp în urmă, e aproape o lună de atunci — ne-am hotărât să ieșim undeva, ne-am suit în mașină și am por­nit spre Bul­garia. Așa cum se întâm­plă une­ori când iei decizii sub imboldul unui impuls de moment, eveni­mentele din jur tind să dev­ină și ele sur­prinză­toare, une­ori chiar intem­pes­tive. În ziua aceea, pen­tru prima dată de când am cont la ei, ING-ul a avut prob­leme majore cu sis­temul de ATM-uri și cu Inter­net banking-ul. Am ple­cat la drum cu destul de puțin numerar și cu asig­u­rarea că se lucrează la reme­dierea prob­le­mei, dar am avut o strân­gere de inimă tot dru­mul, gândindu-mă că aș putea avea difi­cultăți cu banii. Din feri­cire, n‑a fost cazul.

Am por­nit spre Giurgiu pe cen­tura Bucureștiu­lui. Tre­buie să spun că e un mod foarte prost de a începe o călă­to­rie — trafi­cul infer­nal și cal­i­tatea dru­mu­lui îți strică che­ful de la început. Prob­a­bil că ar fi fost mai bine s‑o iau prin oraș, deși nici așa n‑ar fi fost mai puțin aglom­erat. Dru­mul spre Giurgiu, după podul peste Argeș, e rezon­abil, chiar dacă mai trece prin câteva local­ități, așa că am câști­gat puțin timp. Ajunși la Giurgiu am orbecăit nițel ca să găsim direcția spre podul către Ruse, dar până la urmă am nimerit. Adică am nimerit într-un labirint de alei și scuaruri, prin care se găseau câteva mașini par­cate și nici o plăcuță care să-ți arate pe unde s‑o iei ca să ajungi în punc­tul de tre­cere a fron­tierei. Am crezut că sunt eu mai împied­i­cat, dar în spatele meu au mai venit mașini și toată lumea a pățit la fel: se învârteau dezori­en­tați printre aleile respec­tive, care ară­tau ca par­carea unui mall. Într-un final am ajuns unde tre­buia, am ară­tat buletinele și am purces spre pod.

Iar podul a fost o sur­priză extrem de "plă­cută". Oricine intră în Româ­nia pe la Giurgiu are parte de o imag­ine corectă și com­pletă a infra­struc­turii țării noas­tre. De la jumă­tatea podu­lui, de unde începe efec­tiv partea română, asfal­tul este ase­zonat cu niște gropi fru­moase și sănă­toase, pe care tre­buie să le ocolești pen­tru că prin ele nu se poate trece. După ce această probă de îndemânare șofer­ească este tre­cută, urmează proba de ori­entare: cum ajungi nu-se-știe-unde pe un drum nu-se-știe-care. Musafirul nos­tru este deci pregătit de la bun început pen­tru provocările dru­murilor românești, nemaipunând la socoteală exce­lenta pro­pa­gandă făcută tur­is­mu­lui româ­nesc.

Să revenim. Am tre­cut Dunărea, am luat bulgaro-vignetă și ne-am așezat la drum. Până la Velico Târnovo sunt cam 110 km pe care i‑am par­curs în vreo oră jumă­tate. Nu mai pome­nesc despre dru­muri și fap­tul că erau foarte libere — am spus deja asta. După ce am ieșit din Ruse peisajul a devenit foarte plă­cut, iar influ­ențele greco-mediteraneene din ce în ce mai evi­dente. Apropierea de Velico este anunțată de un foarte fru­mos defileu al râu­lui Yantra, cu o vale neo­biș­nuit de largă și păduri care coboară până la râu și por­nesc de sub pereții cal­caroși ai cheilor.

Intrarea în oraș e cât se poate de orig­i­nală: șoseaua trece printr-un mic tunel, săpat în dealul pe care se găs­esc con­strucții. Imag­inea e foarte pitore­ască și dă o primă notă bună din partea viz­ita­toru­lui. Am intrat pe străzile către cetate și am găsit un loc de par­care rel­a­tiv ușor, deși orașul era destul de aglom­erat. Iar de aici lucrurile s‑au com­pli­cat, în stilul cla­sic bal­canic. Pen­tru că bul­garii sunt și ei "au bout de l'orient ou tout est pos­si­ble".

La intrarea în cetate era zarvă mare. Multe camioane aduceau pietriș și nisip pen­tru niște lucrări de reparații la stradă. Praf până în cer, zgo­mot infer­nal. Am cumpărat bilete de intrare în cetate și am fugit cât mai repede de șantierul respec­tiv. De ce n‑or fi reparat strada în afara sezonu­lui tur­is­tic? În cetate lume multă, o coloană de oameni urca pe deal spre bis­er­ica din vârf, o altă coloană cob­ora. Inscripți­ile erau puțin­tele, cu infor­mații destul de tehnice despre detali­ile arhe­o­log­ice. Nu prea am înțe­les mare lucru din isto­ria cetății. Bis­er­ica cen­trală, deși orto­doxă, m‑a sur­prins prin ame­na­jarea mod­ernistă — când intri nu ai sen­za­ția isto­riei locu­lui, ci a unei încăperi cu o mist­ică stranie, parcă aparținând unei secte. Judecând după impor­tanța istorică a aces­tei cetăți, cap­i­tală a celui de-al doilea țarat bul­gar, m‑aș fi aștep­tat la mult mai mult.

Am coborât și am vrut să ajungem la bis­er­ica Sfân­tul Dim­itrie, dar ar fi tre­buit să tra­ver­săm întreg șantierul, ceea ce era imposi­bil, iar altă cale de acces nu exista decât dacă am fi făcut un mare ocol și am fi venit din partea cealaltă, pen­tru că ne aflam pe cul­mea pre­lun­gită a unui deal. Drept pen­tru care am renunțat.

Ne-am dus în schimb să vedem cen­trul vechi al orașu­lui, cu stră­duțele prezen­tate în mai toate pli­antele tur­is­tice. E într-adevăr fru­mos, iar stilul arhi­tec­tural este vădit influ­ențat de vecină­tatea cu grecii și zona medit­er­a­neeană. Peste tot e o com­bi­nație de pia­tră cal­caroasă, lemn și var alb, foarte pitore­ască. Păcat doar de lipsa de grijă pen­tru detalii: tehnolo­gia și moder­ni­tatea zgârie ochiul — aparatele de aer condiționat atârnă ino­por­tun pe fațadele caselor, terasele afișează reclame și umbrele ce dis­onează cu con­tex­tul arhi­tec­tonic. Apoi, ca și la noi, per­son­alul din ser­vici­ile tur­is­tice este jal­nic. Ne-am hotărât să mâncăm la un mic restau­rant aflat chiar în orașul vechi și servirea a fost lentă, engleza ospătăriței a fost aprox­i­ma­tivă, iar ca să plă­tim am aștep­tat vreo 25 de minute.

Până la urmă, ca și Româ­nia, Velico Târnovo nu are nici o vină că e locuit :-). E un oraș cu părți fru­moase și prob­a­bil că ne-ar fi plă­cut mai mult dacă am fi mers în afara sezonu­lui, în mai sau începutul lui iunie. Ar fi fost mai puțin aglom­erat și l‑am fi putut admira în fru­musețea sa sim­plă, alb-calcaroasă. Imag­inile ar tre­bui să com­pleteze ceea ce eu n‑am știut să spun.

La ple­care ne-am oprit la mână­stirea Trans­fig­urării, un așezământ mon­a­hal foarte vechi, unde isto­ria se simte într-adevăr în fiecare pia­tră, în fiecare pic­tură. Con­stru­ită pe coasta defileu­lui Yantrei, bis­er­icuța și clopot­nița ei au parte de o min­unată priv­eliște a intrării spre oraș și a întregii văi, ceea ce a încheiat mică noas­tră excur­sie într-un ton plă­cut. Am devenit con­de­scen­denți și am căzut de acord că Velico Târnovo mer­ită, cândva, o a doua încer­care.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu