Mă gândeam zilele astea că n‑am mai trecut de mult prin articolele de pe CriticAtac, cam de pe vremea când a început povestea cu suspendarea președintelui. Nici nu simt nevoia de a îndrepta această absență — ceva mă ține încă departe de ideile de stânga și cred că e vorba de disprețul profund pe care îl am față de Victor Ponta. Când reușesc să readuc logica la suprafață, îmi dau seama că nu există nici o legătură între social-democrație și acest personaj, care nu e decât un bufon imatur și infatuat. Cu toate astea mă țin încă departe de orice scriere din această categorie, fie și pentru că îmi displace ideea că aș putea găsi trimiteri laudative la primul plagiator al țării.
Așa că mă învârt redundant între publicațiile care au opinii apropiate de ale mele: Adevărul, Gândul, Dilema, Revista 22. Asta înseamnă că de fapt nu mă informez, ci îmi confirm propriile convingeri, le întăresc cu argumentul că și alții gândesc la fel și — poate — pierd în acest fel șansa unor idei de stânga valoroase, a unor puncte de vedere relevante sau inedite. Probabil că la fel se întâmplă și cu cei care au convingeri opuse mie: citesc doar acele texte care le întăresc părerile, care le îngroașă argumentele și rămân surzi la orice vine dinspre tabăra cealaltă. Publicul Antenelor — de pildă — nu cred că a fost convins de informațiile și opiniile de acolo, ci doar găsește atitudinea și poziția complementară lor și astfel simte satisfacția de a avea dreptate, de a fi validat, de a face parte dintr-un reper logic și moral. Până la urmă propaganda nu este menită adversarilor, pentru a‑i convinge să schimbe tabăra, ci celor favorabili ideilor susținute de propagandiști, care sunt îndoctrinați și încolonați pentru a domina pe ceilalți prin puterea coeziunii de grup.
Asta înseamnă că nu evoluăm ca gândire nici unii, nici alții. Suntem blocați în propriile șabloane ideologice, fiecare considerând că deține adevărul absolut. Nu suntem dispuși la concesii, nu suntem deschiși la dialog. Nu vrem soluția cea mai bună pentru toți, ci soluția cea mai bună pentru noi. La stânga se află cei care vor să li se dea cât mai mult de oriunde, la dreapta se află cei care nu mai vor să dea fără noimă. Iar eu? Eu mă aflu la dreapta din punct de vedere politic pentru că sunt convins că prin propriile forțe, dacă mi s‑ar potența individualitatea, aș putea trăi mai bine decât majoritatea, aș reuși financiar. Mă aflu la dreapta pentru că plătesc taxe imense statului, dar nu primesc nimic înapoi, deci aș vrea relaxare fiscală și mai multă inițiativă privată. Dar oare cum aș gândi dacă m‑aș muta într‑o administrație publică? Cum aș privi lucrurile când veniturile mele ar depinde de un buget bazat pe taxe și accize, colectate de la ceilalți, iar mie mi-ar fi imposibil să schimb serviciul pentru că sunt prea bătrân sau nu am nici o altă competență?
Și, în final, întrebarea care mă îngrijorează cel mai mult: cum putem construi un consens dacă nimeni nu e dispus să facă un pas către teritoriul celorlalți?
* * *
P.S. Nici n‑am terminat bine de scris și m‑am enervat iar pe cretinul ăsta de Ponta. Uitați-vă aici: cum e posibil la aproape 40 de ani să te comporți așa? Parcă aș asista la o discuție de copii de clasa a doua: “Ionel e prieten cu Gigel și am crezut nu mai vrea să fie prieten cu mine, dar ieri m‑a sunat și a zis că suntem iar prieteni… ce bine!”. Câtă infantilitate!
12:09
Admițând principiul că acela aflat mai jos accentuează diferențele, făcând în final imposibil dialogul, cine dintre dreapta și stânga se află mai jos (accentuând diferențele), făcând imposibilă reconcilierea, coabitatea?
23:09
În politică nu conveniențele sociale contează, cel puțin eu nu cred asta. Reconcilierea nu e posibilă pentru că nu e dorită. Caruselul creat de lupta politică permanentă — scoală-te tu, ca să ma așez eu — asigură clasei politice accesul alternativ la putere, deci la bani. Coabitarea ar însemna stabilizare, deci construcție, muncă, perseverență. Și asta nu vrea nimeni…
12:09
Cred că același lucru se întâmplă cu prietenia. De la un anumit moment încolo, suporți pe lângă tine doar oameni cu care împarți aceleași idei, care au un statut social/financiar similar cu al tău, care se află pe aceeași treaptă e evoluției și pentru care sensul e același.
16:09
Poate că nu e potrivit verbul a suporta, sună puțin a isterie. Eu — ca să nu vorbesc teoretic, ci foarte aplicat — constat că nu pot susține prietenii cu oameni care se află în altă zonă de evoluție și pe un alt palier financiar nu pentru că nu i‑aș suporta, ci pentru că nu putem găsi un set de activități comune, care să ne dea ocazia de a ne apropia, de a schimba idei. Iar aceste diferențe sunt întotdeauna accentuate de cel care se află mai jos — fie ei, fie eu — cramponându-ne de ele chiar dacă celălalt le denunță ca neimportante. Pentru că astea sunt conveniențele sociale.