Fiecare toamnă începe cu agitația din 15 septembrie, anunțată de vânzoleala cumpărăturilor pregătitoare. Creioane, caiete, echere, guașe, pixuri, acuarele, bloc de desen, ghiozdan. Apoi pantofi, cămăși, bluze, pantaloni (iar a crescut ăsta micu’!). Un mic respiro, apoi pe 15 septembrie: flori, bomboane, pupături, strângeri de mâini, festivitatea de deschidere, discursuri goale de conținut, discuția cu învățătoarea sau diriginta, data primei ședințe cu părinții, fondul clasei, after-school, micile aranjamente cu mutatul în altă clasă, locul în bancă.
Părinții trebuie să răspundă la multe întrebări — cine îl duce la școală pe junele școlar, cine îl ia de la școală, cu cine face lecțiile, la ce materii o să facă meditații, cu ce profesor și cât va costa. Totul e de o extremă importanță, atât de important încât chiar și constrângerile legate de obligațiile profesionale — cele care asigură suportul material al familiei — trec pe locul doi când vine vorba de copii.
Tot mai mult și tot mai des, de la momentul apariției lor în viața unei familii, existența devine brusc centrată în jurul copiilor. Pâna la vârsta școlară sunt scoși la plimbare în parcuri și supravegheați precum potăile — nu te băga acolo, nu te duce dincolo, vino la mama, du-te la tata. Sunt șterși la nas, hrăniți cu rugăminți și insistențe, îmbrăcați conform modei, duși la teatru, la lecții de engleză, de pian și de karate. Tot ce părinții n‑au reușit să facă în viața proprie este îngrămădit pe agenda copilului. La un moment dat copilului i se cumpără un computer — pentru că nu trebuie să‑i lipsească. Iar ăsta e momentul alienării definitive a viitorului adult: prins între jocurile tip shooting și cele tip adventure, copilăria lui devine captivă între pereții unei camere, departe de ceilalți semeni. Departe chiar și de propria sa familie.
* * *
Părinții din vremea copilăriei mele au fost, probabil, mult mai fericiți din punctul ăsta de vedere. Nu trebuia să ne ducă nimeni în parc, ne dădeau drumul afară și ne descurcam singuri să ne găsim distracțiile. Nu aveau bani de prea multe jucării, așa că inventivitatea proprie ținea loc de amuzament. Inventam jocuri care ne învățau mult mai mult să socializăm, să interacționăm. Ne băteam, ne juleam genunchii, ne mai spărgeam și capul câteodată. Jucam capra, lapte-gros, v‑ați ascunselea, țară-țară-vrem-ostași și leapșa, capace, rațele și vânătorii, șotron, frunza și castelul. Toate fetele vroiau să fie Nadia și toți băieții vroiau să fie Dobrin. Plecam de la școală cu cheia de gât și jucam fotbal pe maidane până ne apuca noaptea. Iar seara sau în zilele când ploua ne duceam în casă și citeam. Cărți. Iar televiziunea se reducea la gala desenului animat de duminica după-amiaza și rareori câte un film western.
Nu făceam meditații că nu erau chiar așa mulți meditatori, iar banii erau mult mai drămuiți. Aveam între noi și corigenți și repetenți, dar astăzi — când compar generațiile — văd că cele de atunci aveau o cultură generală mai solidă decât cele de azi. Poate și pentru că atenția noastră nu era distrasă de flash-urile comerciale ale reclamelor și de febra shopping-ului. Și-apoi, doar dacă învățai intrai la facultate, dar dacă absolveai facultatea te aflai în categoria oamenilor cu știință de carte și aveai o recunoaștere socială și profesională.
Toate astea nu au legătură cu comunismul. Nu sunt o apologie a acelor vremuri. Pentru că valorile pe care le cultivăm generațiilor următoare nu țin de regimul politic, ci de cele în care credem noi înșine. Iar puterea exemplului propriu e mai puternică decât toate teoriile educaționale din lume. Părinții noștri ne includeau în viața lor, trăindu-și‑o pe a lor mai departe. Nu ne dădeau la școli din celălalt capăt al orașului — mergeam la școala de cartier. Nu ne duceau la școală și nici nu ne luau de acolo — veneam pe jos, împreună cu prietenii și colegii de clasă, plănuind când și unde și cum ne vom juca. Nu ne trimiteau la after-school — ne verificau temele seara și ne luam porția de papară dacă nu erau făcute. Așa că universul lor nu trebuia să fie recentrat către noi, copiii. Și așa — fără hiper-atenție, super-cocoloșeală și mega-preocupare părintească — am reușit în mod miraculos să supraviețuim. Ceea ce astăzi ar fi — nu‑i așa? — de neconceput.
* * *
Fiecare vară începe cu luna iunie și cu examenul de bacalaureat al unei noi generații. Rezultatele lor, cele pe care le constatăm tot mai slabe de la un an la altul, ne arată eficiența agitației din cei doisprezece ani. Concluzia mea? Ne ocupăm de formă și nu de conținut. Iar când sunt cinic și rău, spun că ne ascundem sub această mască neputința de a mai da copiilor noștri exemplul concret al propriilor noastre reușite.
12:09
Da, am mai discutat despre asta și cum nu am informații noi, rămân la părerea, poate eronată, că entuziasmul părinților nu ține 12 ani. Oricum, fiind început mult prea devreme, pe la cei 2–3 ani ai copilului, și mult prea în forță, chiar dacă ține 12 ani, se termină undeva în jurul adolescenței copilului, când acesta, de fapt, ar avea cea mai mare nevoie nu doar de faptele părintelui, dar și ideile acestuia. Iar bagajul ideatic al multora e doar un set de prejudecăți și șabloane.
Cu alte cuvinte, între teatrul Țăndărică și teatrul underground nu e nimic. Pentru că părinții nu generează și nu stimulează oferta prin cerere. Dacă‑o mai fi valabil modelul ăsta de progres, cerere-ofertă.
16:09
Ha, ha, ha! Asta cu “între teatrul Țăndarică și teatrul underground” mi‑a plăcut teribil! Așa e.