Mic tratat de puericultură

Fie­care toamnă începe cu agi­ta­ția din 15 sep­tem­brie, anun­țată de vân­zo­leala cum­pă­ră­tu­ri­lor pre­gă­ti­toare. Cre­ioane, caiete, echere, guașe, pixuri, acu­a­rele, bloc de desen, ghi­o­z­dan. Apoi pan­tofi, cămăși, bluze, pan­ta­loni (iar a cres­cut ăsta micu'!). Un mic res­piro, apoi pe 15 sep­tem­brie: flori, bom­bo­ane, pupă­turi, strân­geri de mâini, fes­ti­vi­ta­tea de des­chi­dere, dis­cur­suri goale de con­ți­nut, dis­cu­ția cu învă­ță­toa­rea sau diri­ginta, data pri­mei ședințe cu părin­ții, fon­dul cla­sei, after‐school, micile aran­ja­mente cu muta­tul în altă clasă, locul în bancă.

Părin­ții tre­buie să răs­pundă la multe între­bări – cine îl duce la școală pe junele șco­lar, cine îl ia de la școală, cu cine face lec­ți­ile, la ce mate­rii o să facă medi­ta­ții, cu ce pro­fe­sor și cât va costa. Totul e de o extremă impor­tanță, atât de impor­tant încât chiar și con­strân­ge­rile legate de obli­ga­ți­ile pro­fe­sio­nale – cele care asi­gură supor­tul mate­rial al fami­liei – trec pe locul doi când vine vorba de copii.

Tot mai mult și tot mai des, de la momen­tul apa­ri­ției lor în viața unei fami­lii, exis­tența devine brusc cen­trată în jurul copi­i­lor. Pâna la vâr­sta șco­lară sunt scoși la plim­bare în par­curi și supra­ve­gheați pre­cum potă­ile – nu te băga acolo, nu te duce din­colo, vino la mama, du‐te la tata. Sunt șterși la nas, hră­niți cu rugă­minți și insis­tențe, îmbră­cați con­form modei, duși la tea­tru, la lec­ții de engleză, de pian și de karate. Tot ce părin­ții n‐au reu­șit să facă în viața pro­prie este îngră­mă­dit pe agenda copi­lu­lui. La un moment dat copi­lu­lui i se cum­pără un com­pu­ter – pen­tru că nu tre­buie să‐i lip­sească. Iar ăsta e momen­tul ali­enă­rii defi­ni­tive a vii­to­ru­lui adult: prins între jocu­rile tip sho­o­ting și cele tip adven­ture, copi­lă­ria lui devine cap­tivă între pere­ții unei camere, departe de cei­lalți semeni. Departe chiar și de pro­pria sa fami­lie.

* * *

Părin­ții din vre­mea copi­lă­riei mele au fost, pro­ba­bil, mult mai feri­ciți din punc­tul ăsta de vedere. Nu tre­buia să ne ducă nimeni în parc, ne dădeau dru­mul afară și ne des­cur­cam sin­guri să ne găsim dis­trac­ți­ile. Nu aveau bani de prea multe jucă­rii, așa că inven­ti­vi­ta­tea pro­prie ținea loc de amu­za­ment. Inven­tam jocuri care ne învă­țau mult mai mult să soci­a­li­zăm, să inte­rac­țio­năm. Ne băteam, ne juleam genun­chii, ne mai spăr­geam și capul câteo­dată. Jucam capra, lapte‐gros, v‐ați ascun­se­lea, țară‐țară‐vrem‐ostași și leapșa, capace, rațele și vână­to­rii, șotron, frunza și cas­te­lul. Toate fetele vro­iau să fie Nadia și toți băie­ții vro­iau să fie Dobrin. Ple­cam de la școală cu cheia de gât și jucam fotbal pe mai­dane până ne apuca noap­tea. Iar seara sau în zilele când ploua ne duceam în casă și citeam. Cărți. Iar tele­vi­ziu­nea se redu­cea la gala dese­nu­lui ani­mat de dumi­nica după‐amiaza și rare­ori câte un film wes­tern.

Nu făceam medi­ta­ții că nu erau chiar așa mulți medi­ta­tori, iar banii erau mult mai dră­mu­iți. Aveam între noi și cori­genți și repe­tenți, dar astăzi – când com­par gene­ra­ți­ile – văd că cele de atunci aveau o cul­tură gene­rală mai solidă decât cele de azi. Poate și pen­tru că aten­ția noas­tră nu era dis­trasă de flash‐urile comer­ci­ale ale recla­me­lor și de febra shopping‐ului. Și‐apoi, doar dacă învă­țai intrai la facul­tate, dar dacă absol­veai facul­ta­tea te aflai în cate­go­ria oame­ni­lor cu ști­ință de carte și aveai o recu­noaș­tere soci­ală și pro­fe­sio­nală.

Toate astea nu au legă­tură cu comu­nis­mul. Nu sunt o apo­lo­gie a ace­lor vre­muri. Pen­tru că valo­rile pe care le cul­ti­văm gene­ra­ți­i­lor urmă­toare nu țin de regi­mul poli­tic, ci de cele în care cre­dem noi înșine. Iar pute­rea exem­plu­lui pro­priu e mai puter­nică decât toate teo­ri­ile edu­ca­țio­nale din lume. Părin­ții noș­tri ne inclu­deau în viața lor, trăindu‐și‐o pe a lor mai departe. Nu ne dădeau la școli din celă­lalt capăt al ora­șu­lui – mer­geam la școala de car­tier. Nu ne duceau la școală și nici nu ne luau de acolo – veneam pe jos, împre­ună cu pri­e­te­nii și cole­gii de clasă, plă­nu­ind când și unde și cum ne vom juca. Nu ne tri­mi­teau la after‐school – ne veri­fi­cau temele seara și ne luam por­ția de papară dacă nu erau făcute. Așa că uni­ver­sul lor nu tre­buia să fie recen­trat către noi, copiii. Și așa – fără hiper‐atenție, super‐cocoloșeală și mega‐preocupare părin­tească – am reu­șit în mod mira­cu­los să supra­vie­țuim. Ceea ce astăzi ar fi – nu‐i așa? – de necon­ce­put.

* * *

Fie­care vară începe cu luna iunie și cu exa­me­nul de baca­la­u­reat al unei noi gene­ra­ții. Rezul­ta­tele lor, cele pe care le con­sta­tăm tot mai slabe de la un an la altul, ne arată efi­ciența agi­ta­ției din cei doi­spre­zece ani. Con­clu­zia mea? Ne ocu­păm de formă și nu de con­ți­nut. Iar când sunt cinic și rău, spun că ne ascun­dem sub această mască nepu­tința de a mai da copi­i­lor noș­tri exem­plul con­cret al pro­pri­i­lor noas­tre reu­șite.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Alice

    Da, am mai dis­cu­tat des­pre asta și cum nu am infor­ma­ții noi, rămân la păre­rea, poate ero­nată, că entu­zi­as­mul părin­ți­lor nu ține 12 ani. Ori­cum, fiind înce­put mult prea devreme, pe la cei 2–3 ani ai copi­lu­lui, și mult prea în forță, chiar dacă ține 12 ani, se ter­mină undeva în jurul ado­les­cen­ței copi­lu­lui, când acesta, de fapt, ar avea cea mai mare nevoie nu doar de fap­tele părin­te­lui, dar și ide­ile aces­tuia. Iar baga­jul ide­a­tic al mul­tora e doar un set de pre­ju­de­căți și șabloane.
    Cu alte cuvinte, între tea­trul Țăn­dă­rică și tea­trul under­gro­und nu e nimic. Pen­tru că părin­ții nu gene­rează și nu sti­mu­lează oferta prin cerere. Dacă‐o mai fi vala­bil mode­lul ăsta de pro­gres, cerere‐ofertă.

    • Sorin Sfirlogea

      Ha, ha, ha! Asta cu "între tea­trul Țăn­da­rică și tea­trul under­gro­und" mi‐a plă­cut teri­bil! Așa e.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu