Mic tratat de puericultură

Fiecare toamnă începe cu agi­tația din 15 sep­tem­brie, anunțată de vân­zoleala cumpără­turilor pregăti­toare. Creioane, cai­ete, echere, guașe, pix­uri, acuarele, bloc de desen, ghioz­dan. Apoi pantofi, cămăși, bluze, pan­taloni (iar a cres­cut ăsta micu'!). Un mic respiro, apoi pe 15 sep­tem­brie: flori, bom­boane, pupă­turi, strân­geri de mâini, fes­tiv­i­tatea de deschidere, dis­cur­suri goale de conținut, dis­cuția cu învăță­toarea sau dirig­inta, data primei șed­ințe cu părinții, fon­dul cla­sei, after-school, micile aran­ja­mente cu mutatul în altă clasă, locul în bancă.

Părinții tre­buie să răspundă la multe între­bări — cine îl duce la școală pe junele șco­lar, cine îl ia de la școală, cu cine face lecți­ile, la ce materii o să facă med­i­tații, cu ce pro­fe­sor și cât va costa. Totul e de o extremă impor­tanță, atât de impor­tant încât chiar și con­strân­ger­ile legate de oblig­ați­ile pro­fe­sion­ale — cele care asig­ură supor­tul mate­r­ial al fam­i­liei — trec pe locul doi când vine vorba de copii.

Tot mai mult și tot mai des, de la momen­tul apariției lor în viața unei familii, exis­tența devine brusc cen­trată în jurul copi­ilor. Pâna la vârsta șco­lară sunt scoși la plim­bare în par­curi și supraveg­heați pre­cum potăile — nu te băga acolo, nu te duce din­colo, vino la mama, du-te la tata. Sunt șterși la nas, hrăniți cu rugăminți și insis­tențe, îmbră­cați con­form modei, duși la teatru, la lecții de engleză, de pian și de karate. Tot ce părinții n‑au reușit să facă în viața pro­prie este îngrămădit pe agenda copilu­lui. La un moment dat copilu­lui i se cumpără un com­puter — pen­tru că nu tre­buie să‑i lipsească. Iar ăsta e momen­tul alienării defin­i­tive a viitoru­lui adult: prins între jocurile tip shoot­ing și cele tip adven­ture, copilăria lui devine cap­tivă între pereții unei camere, departe de ceilalți semeni. Departe chiar și de pro­pria sa fam­i­lie.

* * *

Părinții din vre­mea copilăriei mele au fost, prob­a­bil, mult mai feri­ciți din punc­tul ăsta de vedere. Nu tre­buia să ne ducă nimeni în parc, ne dădeau dru­mul afară și ne des­cur­cam sin­guri să ne găsim dis­tracți­ile. Nu aveau bani de prea multe jucării, așa că inven­tiv­i­tatea pro­prie ținea loc de amuza­ment. Inven­tam jocuri care ne învățau mult mai mult să social­izăm, să inter­acționăm. Ne băteam, ne juleam genunchii, ne mai spărgeam și capul câteo­dată. Jucam capra, lapte-gros, v‑ați ascun­se­lea, țară-țară-vrem-ostași și leapșa, capace, rațele și vână­torii, șotron, frunza și castelul. Toate fetele vroiau să fie Nadia și toți băieții vroiau să fie Dobrin. Ple­cam de la școală cu cheia de gât și jucam fot­bal pe maid­ane până ne apuca noaptea. Iar seara sau în zilele când ploua ne duceam în casă și citeam. Cărți. Iar tele­viz­iunea se reducea la gala desenu­lui ani­mat de duminica după-amiaza și rareori câte un film west­ern.

Nu făceam med­i­tații că nu erau chiar așa mulți med­i­ta­tori, iar banii erau mult mai dră­muiți. Aveam între noi și cori­genți și repe­tenți, dar astăzi — când com­par gen­er­ați­ile — văd că cele de atunci aveau o cul­tură gen­er­ală mai solidă decât cele de azi. Poate și pen­tru că atenția noas­tră nu era dis­trasă de flash-urile com­er­ciale ale reclamelor și de febra shopping-ului. Și-apoi, doar dacă învățai intrai la fac­ul­tate, dar dacă absolveai fac­ul­tatea te aflai în cat­e­go­ria oame­nilor cu ști­ință de carte și aveai o recunoaștere socială și pro­fe­sion­ală.

Toate astea nu au legă­tură cu comu­nis­mul. Nu sunt o apolo­gie a acelor vre­muri. Pen­tru că val­o­rile pe care le cul­tivăm gen­er­ați­ilor urmă­toare nu țin de regimul politic, ci de cele în care cre­dem noi înșine. Iar put­erea exem­plu­lui pro­priu e mai put­er­nică decât toate teori­ile edu­caționale din lume. Părinții noștri ne includeau în viața lor, trăindu-și‑o pe a lor mai departe. Nu ne dădeau la școli din celălalt capăt al orașu­lui — mergeam la școala de cartier. Nu ne duceau la școală și nici nu ne luau de acolo — veneam pe jos, împre­ună cu pri­etenii și colegii de clasă, plăn­uind când și unde și cum ne vom juca. Nu ne trim­iteau la after-school — ne ver­i­fi­cau temele seara și ne luam porția de papară dacă nu erau făcute. Așa că uni­ver­sul lor nu tre­buia să fie recen­trat către noi, copiii. Și așa — fără hiper-atenție, super-cocoloșeală și mega-preocupare părin­tească — am reușit în mod mirac­u­los să supraviețuim. Ceea ce astăzi ar fi — nu‑i așa? — de necon­ceput.

* * *

Fiecare vară începe cu luna iunie și cu exa­m­enul de bacalau­reat al unei noi gen­er­ații. Rezul­tatele lor, cele pe care le con­statăm tot mai slabe de la un an la altul, ne arată efi­ciența agi­tației din cei dois­prezece ani. Con­cluzia mea? Ne ocupăm de formă și nu de conținut. Iar când sunt cinic și rău, spun că ne ascun­dem sub această mască neputința de a mai da copi­ilor noștri exem­plul con­cret al pro­pri­ilor noas­tre reușite.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Da, am mai dis­cu­tat despre asta și cum nu am infor­mații noi, rămân la păr­erea, poate eronată, că entuzi­as­mul părinților nu ține 12 ani. Oricum, fiind început mult prea devreme, pe la cei 2–3 ani ai copilu­lui, și mult prea în forță, chiar dacă ține 12 ani, se ter­mină undeva în jurul ado­lescenței copilu­lui, când acesta, de fapt, ar avea cea mai mare nevoie nu doar de faptele părin­telui, dar și ideile aces­tuia. Iar baga­jul ideatic al mul­tora e doar un set de prejudecăți și șabloane.
    Cu alte cuvinte, între teatrul Țăndărică și teatrul under­ground nu e nimic. Pen­tru că părinții nu generează și nu stim­ulează oferta prin cerere. Dacă‑o mai fi val­a­bil mod­elul ăsta de pro­gres, cerere-ofertă.

    • Sorin Sfirlogea

      Ha, ha, ha! Asta cu "între teatrul Țăn­dar­ică și teatrul under­ground" mi‑a plă­cut teri­bil! Așa e.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu