Fi­e­care toamnă în­cepe cu agi­ta­ția din 15 sep­tem­brie, anun­țată de vân­zo­leala cum­pă­ră­tu­ri­lor pre­gă­ti­toare. Cre­ioane, ca­iete, echere, gu­așe, pi­xuri, acu­a­rele, bloc de de­sen, ghi­o­z­dan. Apoi pan­tofi, că­măși, bluze, pan­ta­loni (iar a cres­cut ăsta micu’!). Un mic res­piro, apoi pe 15 sep­tem­brie: flori, bom­bo­ane, pu­pă­turi, strân­geri de mâini, fes­ti­vi­ta­tea de des­chi­dere, dis­cur­suri goale de con­ți­nut, dis­cu­ția cu în­vă­ță­toa­rea sau di­ri­ginta, data pri­mei șe­dințe cu pă­rin­ții, fon­dul cla­sei, after-school, mi­cile aran­ja­mente cu mu­ta­tul în altă clasă, lo­cul în bancă.

Pă­rin­ții tre­buie să răs­pundă la multe în­tre­bări — cine îl duce la școală pe ju­nele șco­lar, cine îl ia de la școală, cu cine face lec­ți­ile, la ce ma­te­rii o să facă me­di­ta­ții, cu ce pro­fe­sor și cât va costa. To­tul e de o ex­tremă im­por­tanță, atât de im­por­tant în­cât chiar și con­strân­ge­rile le­gate de obli­ga­ți­ile pro­fe­sio­nale — cele care asi­gură su­por­tul ma­te­rial al fa­mi­liei — trec pe lo­cul doi când vine vorba de copii.

Tot mai mult și tot mai des, de la mo­men­tul apa­ri­ției lor în viața unei fa­mi­lii, exis­tența de­vine brusc cen­trată în ju­rul co­pi­i­lor. Pâna la vâr­sta șco­lară sunt scoși la plim­bare în par­curi și su­pra­ve­gheați pre­cum po­tă­ile — nu te băga acolo, nu te duce din­colo, vino la mama, du-te la tata. Sunt șterși la nas, hră­niți cu ru­gă­minți și in­sis­tențe, îm­bră­cați con­form mo­dei, duși la tea­tru, la lec­ții de en­gleză, de pian și de ka­rate. Tot ce pă­rin­ții n‑au re­u­șit să facă în viața pro­prie este în­gră­mă­dit pe agenda co­pi­lu­lui. La un mo­ment dat co­pi­lu­lui i se cum­pără un com­pu­ter — pen­tru că nu tre­buie să‑i lip­sească. Iar ăsta e mo­men­tul ali­enă­rii de­fi­ni­tive a vi­i­to­ru­lui adult: prins în­tre jo­cu­rile tip sho­o­ting și cele tip ad­ven­ture, co­pi­lă­ria lui de­vine cap­tivă în­tre pe­re­ții unei ca­mere, de­parte de cei­lalți se­meni. De­parte chiar și de pro­pria sa familie.

* * *

Pă­rin­ții din vre­mea co­pi­lă­riei mele au fost, pro­ba­bil, mult mai fe­ri­ciți din punc­tul ăsta de ve­dere. Nu tre­buia să ne ducă ni­meni în parc, ne dă­deau dru­mul afară și ne des­cur­cam sin­guri să ne gă­sim dis­trac­ți­ile. Nu aveau bani de prea multe ju­că­rii, așa că in­ven­ti­vi­ta­tea pro­prie ți­nea loc de amu­za­ment. In­ven­tam jo­curi care ne în­vă­țau mult mai mult să so­ci­a­li­zăm, să in­te­rac­țio­năm. Ne bă­team, ne ju­leam ge­nun­chii, ne mai spăr­geam și ca­pul câ­teo­dată. Ju­cam ca­pra, lapte-gros, v‑ați as­cun­se­lea, țară-țară-vrem-os­tași și leapșa, ca­pace, ra­țele și vâ­nă­to­rii, șo­tron, frunza și cas­te­lul. Toate fe­tele vro­iau să fie Na­dia și toți bă­ie­ții vro­iau să fie Do­brin. Ple­cam de la școală cu cheia de gât și ju­cam fo­tbal pe mai­dane până ne apuca noap­tea. Iar seara sau în zi­lele când ploua ne du­ceam în casă și ci­team. Cărți. Iar te­le­vi­ziu­nea se re­du­cea la gala de­se­nu­lui ani­mat de du­mi­nica după-ami­aza și ra­re­ori câte un film western.

Nu fă­ceam me­di­ta­ții că nu erau chiar așa mulți me­di­ta­tori, iar ba­nii erau mult mai dră­mu­iți. Aveam în­tre noi și co­ri­genți și re­pe­tenți, dar as­tăzi — când com­par ge­ne­ra­ți­ile — văd că cele de atunci aveau o cul­tură ge­ne­rală mai so­lidă de­cât cele de azi. Poate și pen­tru că aten­ția noas­tră nu era dis­trasă de flash-urile co­mer­ci­ale ale re­cla­me­lor și de fe­bra sho­pping-ului. Și-apoi, doar dacă în­vă­țai in­trai la fa­cul­tate, dar dacă ab­sol­veai fa­cul­ta­tea te aflai în ca­te­go­ria oa­me­ni­lor cu ști­ință de carte și aveai o re­cu­noaș­tere so­ci­ală și profesională.

Toate as­tea nu au le­gă­tură cu co­mu­nis­mul. Nu sunt o apo­lo­gie a ace­lor vre­muri. Pen­tru că va­lo­rile pe care le cul­ti­văm ge­ne­ra­ți­i­lor ur­mă­toare nu țin de re­gi­mul po­li­tic, ci de cele în care cre­dem noi în­șine. Iar pu­te­rea exem­plu­lui pro­priu e mai pu­ter­nică de­cât toate te­o­ri­ile edu­ca­țio­nale din lume. Pă­rin­ții noș­tri ne in­clu­deau în viața lor, tră­indu-și‑o pe a lor mai de­parte. Nu ne dă­deau la școli din ce­lă­lalt ca­păt al ora­șu­lui — mer­geam la școala de car­tier. Nu ne du­ceau la școală și nici nu ne luau de acolo — ve­neam pe jos, îm­pre­ună cu pri­e­te­nii și co­le­gii de clasă, plă­nu­ind când și unde și cum ne vom juca. Nu ne tri­mi­teau la after-school — ne ve­ri­fi­cau te­mele seara și ne luam por­ția de pa­pară dacă nu erau fă­cute. Așa că uni­ver­sul lor nu tre­buia să fie re­cen­trat că­tre noi, co­piii. Și așa — fără hi­per-aten­ție, su­per-co­co­lo­șe­ală și mega-pre­o­cu­pare pă­rin­tească — am re­u­șit în mod mi­ra­cu­los să su­pra­vie­țuim. Ceea ce as­tăzi ar fi — nu‑i așa? — de neconceput.

* * *

Fi­e­care vară în­cepe cu luna iu­nie și cu exa­me­nul de ba­ca­la­u­reat al unei noi ge­ne­ra­ții. Re­zul­ta­tele lor, cele pe care le con­sta­tăm tot mai slabe de la un an la al­tul, ne arată efi­ciența agi­ta­ției din cei doi­spre­zece ani. Con­clu­zia mea? Ne ocu­păm de formă și nu de con­ți­nut. Iar când sunt ci­nic și rău, spun că ne as­cun­dem sub această mască ne­pu­tința de a mai da co­pi­i­lor noș­tri exem­plul con­cret al pro­pri­i­lor noas­tre reușite.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Da, am mai dis­cu­tat des­pre asta și cum nu am in­for­ma­ții noi, rămân la pă­re­rea, poate ero­nată, că en­tu­zi­as­mul pă­rin­ți­lor nu ține 12 ani. Ori­cum, fi­ind în­ce­put mult prea de­vreme, pe la cei 2–3 ani ai co­pi­lu­lui, și mult prea în forță, chiar dacă ține 12 ani, se ter­mină un­deva în ju­rul ado­les­cen­ței co­pi­lu­lui, când acesta, de fapt, ar avea cea mai mare ne­voie nu doar de fap­tele pă­rin­te­lui, dar și ide­ile aces­tuia. Iar ba­ga­jul ide­a­tic al mul­tora e doar un set de pre­ju­de­căți și șabloane.
    Cu alte cu­vinte, în­tre tea­trul Țăn­dă­rică și tea­trul un­der­gro­und nu e ni­mic. Pen­tru că pă­rin­ții nu ge­ne­rează și nu sti­mu­lează oferta prin ce­rere. Dacă‑o mai fi va­la­bil mo­de­lul ăsta de pro­gres, cerere-ofertă.

    • Sorin Sfirlogea

      Ha, ha, ha! Asta cu “în­tre tea­trul Țăn­da­rică și tea­trul un­der­gro­und” mi‑a plă­cut te­ri­bil! Așa e.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.