Cum am cucerit o irlandeză

Per­onul gării era încins de soarele amiezii târzii, iar puțin mai încolo, între șinele de tren, iarba se ițea îndărăt­nică prin criblura terasa­men­tu­lui, uscată de sec­eta îndelungă, dar încă ver­ti­cală în mân­dria ei veg­e­tală. M‑am uitat în stânga și în dreapta, încer­când să aflu unde e casa de bilete și am zărit ușa sim­plă din clădi­rea gării, semn că înăun­tru e ceea ce cău­tam. Ruc­sacul era greu, l‑am lăsat să alunece pe moza­icul holu­lui și m‑am rugat în gând să fie cineva la ghișeul din colțul încăperii. O doamnă cu un zâm­bet sim­plu și nedis­im­u­lat mă privea prin sti­cla casei de bilete.

"Cum ajung eu la București?" am spus zâm­bind. "Cu noi", mi‑a răspuns ea zâm­bind și mai larg decât mine. "Bine, bine, dar cu ce tren?" am insi­s­tat eu. "Păi peste două'jde minute aveți un inter­re­gio direct la București", mi‑a cân­tat doamna cu un accent gra­seiat. Nu putea fi nimic mai bine de atât — mă gândisem deja cum am să aștept un per­sonal în gara asta prăpădită din Ucea și am să ajung în Brașov după cine știe cât timp, apoi voi lua un accel­erat către București și voi ajunge din­colo de miezul nopții acasă. Dintr‑o dată dis­păruseră și per­son­aluri și accel­er­ate, iar un magic inter­re­gio mă ducea direct acasă din locul ăsta pier­dut de lume. Părea un vis.

Am cumpărat bile­tul și am ieșit înapoi pe peron. Zilele petre­cute pe munte mă învățaseră să fiu pre­văză­tor, așa că m‑am între­bat de unde voi avea apă pe drum. În dreapta gării, lângă un un mic păr­culeț și câteva bănci, era o fân­tână. Mi-am pregătit sti­cla de apă și m‑am îndrep­tat către ea. Nu sunt străin de fân­tâni, am scos apă ade­sea cu cumpăna și cu lanțul înfășu­rat pe tam­bu­rul de lemn, așa că am tras cu curaj de roată, privind găleata care se scu­funda spre adânc. După puțin timp o scoteam plină de apă și am împied­i­cat roata ca să trag găleata afară.  Dar nu era nici o ușă spre fân­tână, care era împre­j­muită de jur împre­ju­rul ghiz­durilor de un gri­laj din lemn care nu părea să aibă vreun loc de acces. Am zărit apoi un fel de cârlig așezat în așa fel încât să agațe ciu­tura care urca și să o răs­toarne pen­tru ca apa să se verse într-un jgheab de pia­tră din care curgea apoi, printr‑o țeavă, către exte­rior. Tre­buia doar să con­tinui să ridic încă puțin, pen­tru ca mecan­is­mul sim­plu să își facă tre­aba, aducându-mi apa neaștep­tat de rece și de proaspătă. Cred că mai văzusem tipul ăsta de fân­tână, dar tre­cuse atât de mult timp că uitasem de exis­tența lui.

Trenul a sosit la linia patru și a oprit pen­tru doar câteva clipe. Urcasem cu ruc­sacul în spate în ultimul vagon din­tre cele trei care alcă­tu­iau întreaga gar­ni­tură și am cău­tat locul șaptezeci și patru. Era ocu­pat de un domn pen­sionar, cu o pălări­uță de paie pe vâr­ful capu­lui, asu­dat și obosit de o prob­a­bil prea lungă călă­to­rie, care s‑a scuzat și i‑a făcut semn unui alt indi­vid — mai țărănos — să îi elibereze locul de vizavi. Țărănoiul a ple­cat resem­nat — prob­a­bil nu avea loc rez­er­vat — nu înainte de a se asigura că baga­jele lui, niște pungi de plas­tic pline cu fel și fel de chestii, pot să rămână acolo. Am oftat obosit de dru­mul făcut din creasta Făgărașu­lui până la gara Ucea și m‑am așezat.

În fața mea se găseau un cuplu de pen­sion­ari — dom­nul cu pălări­uța de paie și o doamnă tru­peșă, soția lui prob­a­bil, îmbră­cată inadec­vat în negru, tran­spi­rată și zâm­bitoare. Lângă ei, spre fer­eas­tra com­par­ti­men­tu­lui, un tip mai tânăr, puțin peste treizeci de ani, dormea cu capul așezat pe braț, sprijinindu-se de măsuța din fața lui. Era curios că, deși aple­cat spre în față, sforăia cu un aplomb demn de o cauză mai bună. M‑am amuzat privindu‑l — prob­a­bil că soția lui nu era la fel de feric­ită de aceste per­for­manțe sonore. S‑a trezit doar pen­tru o clipă, când țărănoiul întreba dacă-și poate lăsa plasele, iar el a con­fir­mat scurt, scu­turând din cap și întărind cu un accent arde­le­nesc: da' cum nu, lasă-le aici, că nu‑i bai.

În dreapta mea, pe locul ală­tu­rat era o fetiță care dormea. Avea părul strâns în spate într‑o coadă de cal și capul dat pe spate, cu gurița deschisă, respirând adânc a somn și fremătându-și genele lungi ca și cum ar fi visat ceva. Era seducă­toare așa cum doar copiii pot fi, în inocența ges­turilor lor necon­tro­late, când trupul se relax­ează în nat­u­ralețea pos­turii și lasă să răz­bată fires­cul ges­tu­lui inocent, necen­zu­rat. Am zâm­bit invol­un­tar privind‑o, a zâm­bit și doamna pen­sion­ară în negru și asta ne‑a făcut sol­i­dari pen­tru o clipă, ca și cum am fi avut ceva în comun — dintr‑o dată ea mi s‑a părut mai puțin tran­spi­rată și mai sim­pat­ică prin sen­ti­mentele ei materne. Curând avea să coboare, în gara Brașov și — privind baga­jele pe care le împărțea cu dom­nul pen­sionar cu pălări­uță de paie — părea să fie o mamă care merge la copiii ei, ducându-le bunătățile pe care le râvneau în copilărie.

Înainte de Brașov, cam pe la Codlea, fetița s‑a trezit și a început să‑l strige pe cel din fața ei, în engleză. Daddy, wake up, pleaaaaaseeeee. Am fost sur­prins că vor­bea în engleză, mai ales că tatăl toc­mai dăduse altcuiva o replică într‑o arde­le­nească sănă­toasă. Într-un final tatăl s‑a trezit și, încet-încet, con­ver­sația din­tre ei s‑a înfiri­pat, lăsându-mă să mă întreb cine sunt. Fetița a început să deseneze ceva pe un caiet aflat pe masă, iar tatăl o privea pe jumă­tate ador­mit, pe jumă­tate intere­sat. Am aflat că fus­eseră la bunicii paterni, undeva lângă Sibiu, că fetița își dorea un cal care să fie al ei și să‑l călărească atunci când vine în Româ­nia. M‑a privit la un moment dat, cu o franchețe extra­or­di­nară și m‑a între­bat: do you under­stand Eng­lish? Am răspuns că da, I do. A zâm­bit și mi‑a spus într‑o limbă română corectă, dar ușor prea lit­er­ară că și ea poate vorbi românește. Am răspuns: that's good for you, încurajând‑o să con­tinue în limba care părea să‑i fie mai la îndemână.

Vroia un cal și eu i‑am expli­cat că un cal nu e un obiect, că are nevoie de îngri­jire și dragoste, că e mai mult decât un ani­mal, e un bun pri­eten pe care nu‑l poți aban­dona în grija unui străin, pen­tru a‑l revedea o dată pe an. M‑a privit intri­gată și apoi s‑a întors spre tatăl ei: daddy, do horses have a soul? Yes, I sup­pose they do — a răspuns tatăl privindu-mă com­plice la lecția de respect față de ani­male pe care o iniți­asem. Fetița a tăcut o vreme apoi s‑a întors brusc spre mine și mi‑a spus: my name is Cristina. Hello Cristina, you have a beau­ti­ful name, am răspuns. What's yours? a vrut să știe. Sorin. M‑a privit câteva clipe direct în ochi, ca și cum ar fi vrut să-mi cân­tărească sin­cer­i­tatea și mă aștep­tam să-mi spună ceva, poate sur­prinză­tor. Pe tata îl cheamă Biggy, a mai adău­gat ea. Apoi n‑a mai spus nimic. Am con­tin­uat eu, povestindu‑i despre gara regală Sinaia prin care tre­ceam, despre castelul Peleș pe care nu‑l văzuse, despre Crucea Caraiman­u­lui, despre valea Pra­hovei… Mă privea curioasă și mă întreba detalii pe care, din feri­cire, am știut să le explic.

Apoi a tăcut. Lucra ceva îndâr­jit pe caiet, nu vedeam ce, dar la un moment dat l‑a între­bat pe Biggy dacă e neapărat să facă prob­leme de matem­at­ică. Tatăl a dat din cap că da, tre­buie. A con­tin­uat să scrie ceva în caiet, eu nu vedeam ce, doar tatăl ei o corecta când și când, dojenind‑o pen­tru neat­enție. Era o cor­voadă care tre­buia împlin­ită, știa și ea asta și se stră­duia să o ducă la bun sfârșit, doar că acest sfârșit părea să fie încă departe, mai departe decât lim­itele răb­dării ei. A făcut o pauză îndelungă și a pus o între­bare care mie mi s‑a părut tul­bură­toare: daddy, if I learn math, will I be happy?

După Ploiești a hotărât că va desena ceva, dar nu știa ce. Mi‑a cerut mie să‑i dau un subiect și am întrebat‑o de unde e. Dublin, mi‑a zis. Păi atunci dese­nează ceva ce sim­bolizează orașul Dublin, dar te rog să nu fie berea Guin­ness, am glu­mit eu. A zâm­bit, apoi s‑a apu­cat de dese­nat ceva. S‑a oprit la un moment dat și și‑a între­bat tatăl, spionându-mă cu colțul privirii: do you think he knows about Molly? Biggy nu știa ce să răspundă — m‑a privit încur­cat, ca și cum ar fi vrut să-mi sufle ca la școală, crezând că sunt pier­dut. Am răspuns cu glas sigur și poate puțin mân­dru: Molly Mal­one would be a very nice sub­ject, she really rep­re­sents Dublin. Cristina era uim­ită că auzisem de imnul Dublin­u­lui — you know the song? m‑a între­bat, iar eu, în loc de răspuns, am fre­do­nat o parte din refren: cry­ing cock­les and mus­sels, alive, alive, oh.

Înainte de coborî la București, după ce îmi urcasem în spate ruc­sacul, Cristina din Dublin m‑a privit cu ochii ei sin­ceri de copil și m‑a îmbrățișat pe neaștep­tate, spunându-mi: good­bye Sorin, I hope that we will meet again. N‑am știut cum să răspund alt­fel, mi-era teamă să nu‑i frâng sper­anțele copilărești, așa că i‑am spus: I am sure that we will. Am ple­cat apoi gândindu-mă că — într‑o zi — va fi  prob­a­bil o superbă femeie și că va fi feric­ită.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu