Peronul gării era încins de soarele amiezii târzii, iar puțin mai încolo, între șinele de tren, iarba se ițea îndărătnică prin criblura terasamentului, uscată de seceta îndelungă, dar încă verticală în mândria ei vegetală. M‑am uitat în stânga și în dreapta, încercând să aflu unde e casa de bilete și am zărit ușa simplă din clădirea gării, semn că înăuntru e ceea ce căutam. Rucsacul era greu, l‑am lăsat să alunece pe mozaicul holului și m‑am rugat în gând să fie cineva la ghișeul din colțul încăperii. O doamnă cu un zâmbet simplu și nedisimulat mă privea prin sticla casei de bilete.
“Cum ajung eu la București?” am spus zâmbind. “Cu noi”, mi‑a răspuns ea zâmbind și mai larg decât mine. “Bine, bine, dar cu ce tren?” am insistat eu. “Păi peste două’jde minute aveți un interregio direct la București”, mi‑a cântat doamna cu un accent graseiat. Nu putea fi nimic mai bine de atât — mă gândisem deja cum am să aștept un personal în gara asta prăpădită din Ucea și am să ajung în Brașov după cine știe cât timp, apoi voi lua un accelerat către București și voi ajunge dincolo de miezul nopții acasă. Dintr‑o dată dispăruseră și personaluri și accelerate, iar un magic interregio mă ducea direct acasă din locul ăsta pierdut de lume. Părea un vis.
Am cumpărat biletul și am ieșit înapoi pe peron. Zilele petrecute pe munte mă învățaseră să fiu prevăzător, așa că m‑am întrebat de unde voi avea apă pe drum. În dreapta gării, lângă un un mic părculeț și câteva bănci, era o fântână. Mi-am pregătit sticla de apă și m‑am îndreptat către ea. Nu sunt străin de fântâni, am scos apă adesea cu cumpăna și cu lanțul înfășurat pe tamburul de lemn, așa că am tras cu curaj de roată, privind găleata care se scufunda spre adânc. După puțin timp o scoteam plină de apă și am împiedicat roata ca să trag găleata afară. Dar nu era nici o ușă spre fântână, care era împrejmuită de jur împrejurul ghizdurilor de un grilaj din lemn care nu părea să aibă vreun loc de acces. Am zărit apoi un fel de cârlig așezat în așa fel încât să agațe ciutura care urca și să o răstoarne pentru ca apa să se verse într-un jgheab de piatră din care curgea apoi, printr‑o țeavă, către exterior. Trebuia doar să continui să ridic încă puțin, pentru ca mecanismul simplu să își facă treaba, aducându-mi apa neașteptat de rece și de proaspătă. Cred că mai văzusem tipul ăsta de fântână, dar trecuse atât de mult timp că uitasem de existența lui.
Trenul a sosit la linia patru și a oprit pentru doar câteva clipe. Urcasem cu rucsacul în spate în ultimul vagon dintre cele trei care alcătuiau întreaga garnitură și am căutat locul șaptezeci și patru. Era ocupat de un domn pensionar, cu o pălăriuță de paie pe vârful capului, asudat și obosit de o probabil prea lungă călătorie, care s‑a scuzat și i‑a făcut semn unui alt individ — mai țărănos — să îi elibereze locul de vizavi. Țărănoiul a plecat resemnat — probabil nu avea loc rezervat — nu înainte de a se asigura că bagajele lui, niște pungi de plastic pline cu fel și fel de chestii, pot să rămână acolo. Am oftat obosit de drumul făcut din creasta Făgărașului până la gara Ucea și m‑am așezat.
În fața mea se găseau un cuplu de pensionari — domnul cu pălăriuța de paie și o doamnă trupeșă, soția lui probabil, îmbrăcată inadecvat în negru, transpirată și zâmbitoare. Lângă ei, spre fereastra compartimentului, un tip mai tânăr, puțin peste treizeci de ani, dormea cu capul așezat pe braț, sprijinindu-se de măsuța din fața lui. Era curios că, deși aplecat spre în față, sforăia cu un aplomb demn de o cauză mai bună. M‑am amuzat privindu‑l — probabil că soția lui nu era la fel de fericită de aceste performanțe sonore. S‑a trezit doar pentru o clipă, când țărănoiul întreba dacă-și poate lăsa plasele, iar el a confirmat scurt, scuturând din cap și întărind cu un accent ardelenesc: da’ cum nu, lasă-le aici, că nu‑i bai.
În dreapta mea, pe locul alăturat era o fetiță care dormea. Avea părul strâns în spate într‑o coadă de cal și capul dat pe spate, cu gurița deschisă, respirând adânc a somn și fremătându-și genele lungi ca și cum ar fi visat ceva. Era seducătoare așa cum doar copiii pot fi, în inocența gesturilor lor necontrolate, când trupul se relaxează în naturalețea posturii și lasă să răzbată firescul gestului inocent, necenzurat. Am zâmbit involuntar privind‑o, a zâmbit și doamna pensionară în negru și asta ne‑a făcut solidari pentru o clipă, ca și cum am fi avut ceva în comun — dintr‑o dată ea mi s‑a părut mai puțin transpirată și mai simpatică prin sentimentele ei materne. Curând avea să coboare, în gara Brașov și — privind bagajele pe care le împărțea cu domnul pensionar cu pălăriuță de paie — părea să fie o mamă care merge la copiii ei, ducându-le bunătățile pe care le râvneau în copilărie.
Înainte de Brașov, cam pe la Codlea, fetița s‑a trezit și a început să‑l strige pe cel din fața ei, în engleză. Daddy, wake up, pleaaaaaseeeee. Am fost surprins că vorbea în engleză, mai ales că tatăl tocmai dăduse altcuiva o replică într‑o ardelenească sănătoasă. Într-un final tatăl s‑a trezit și, încet-încet, conversația dintre ei s‑a înfiripat, lăsându-mă să mă întreb cine sunt. Fetița a început să deseneze ceva pe un caiet aflat pe masă, iar tatăl o privea pe jumătate adormit, pe jumătate interesat. Am aflat că fuseseră la bunicii paterni, undeva lângă Sibiu, că fetița își dorea un cal care să fie al ei și să‑l călărească atunci când vine în România. M‑a privit la un moment dat, cu o franchețe extraordinară și m‑a întrebat: do you understand English? Am răspuns că da, I do. A zâmbit și mi‑a spus într‑o limbă română corectă, dar ușor prea literară că și ea poate vorbi românește. Am răspuns: that’s good for you, încurajând‑o să continue în limba care părea să‑i fie mai la îndemână.
Vroia un cal și eu i‑am explicat că un cal nu e un obiect, că are nevoie de îngrijire și dragoste, că e mai mult decât un animal, e un bun prieten pe care nu‑l poți abandona în grija unui străin, pentru a‑l revedea o dată pe an. M‑a privit intrigată și apoi s‑a întors spre tatăl ei: daddy, do horses have a soul? Yes, I suppose they do — a răspuns tatăl privindu-mă complice la lecția de respect față de animale pe care o inițiasem. Fetița a tăcut o vreme apoi s‑a întors brusc spre mine și mi‑a spus: my name is Cristina. Hello Cristina, you have a beautiful name, am răspuns. What’s yours? a vrut să știe. Sorin. M‑a privit câteva clipe direct în ochi, ca și cum ar fi vrut să-mi cântărească sinceritatea și mă așteptam să-mi spună ceva, poate surprinzător. Pe tata îl cheamă Biggy, a mai adăugat ea. Apoi n‑a mai spus nimic. Am continuat eu, povestindu‑i despre gara regală Sinaia prin care treceam, despre castelul Peleș pe care nu‑l văzuse, despre Crucea Caraimanului, despre valea Prahovei… Mă privea curioasă și mă întreba detalii pe care, din fericire, am știut să le explic.
Apoi a tăcut. Lucra ceva îndârjit pe caiet, nu vedeam ce, dar la un moment dat l‑a întrebat pe Biggy dacă e neapărat să facă probleme de matematică. Tatăl a dat din cap că da, trebuie. A continuat să scrie ceva în caiet, eu nu vedeam ce, doar tatăl ei o corecta când și când, dojenind‑o pentru neatenție. Era o corvoadă care trebuia împlinită, știa și ea asta și se străduia să o ducă la bun sfârșit, doar că acest sfârșit părea să fie încă departe, mai departe decât limitele răbdării ei. A făcut o pauză îndelungă și a pus o întrebare care mie mi s‑a părut tulburătoare: daddy, if I learn math, will I be happy?
După Ploiești a hotărât că va desena ceva, dar nu știa ce. Mi‑a cerut mie să‑i dau un subiect și am întrebat‑o de unde e. Dublin, mi‑a zis. Păi atunci desenează ceva ce simbolizează orașul Dublin, dar te rog să nu fie berea Guinness, am glumit eu. A zâmbit, apoi s‑a apucat de desenat ceva. S‑a oprit la un moment dat și și‑a întrebat tatăl, spionându-mă cu colțul privirii: do you think he knows about Molly? Biggy nu știa ce să răspundă — m‑a privit încurcat, ca și cum ar fi vrut să-mi sufle ca la școală, crezând că sunt pierdut. Am răspuns cu glas sigur și poate puțin mândru: Molly Malone would be a very nice subject, she really represents Dublin. Cristina era uimită că auzisem de imnul Dublinului — you know the song? m‑a întrebat, iar eu, în loc de răspuns, am fredonat o parte din refren: crying cockles and mussels, alive, alive, oh.
Înainte de coborî la București, după ce îmi urcasem în spate rucsacul, Cristina din Dublin m‑a privit cu ochii ei sinceri de copil și m‑a îmbrățișat pe neașteptate, spunându-mi: goodbye Sorin, I hope that we will meet again. N‑am știut cum să răspund altfel, mi-era teamă să nu‑i frâng speranțele copilărești, așa că i‑am spus: I am sure that we will. Am plecat apoi gândindu-mă că — într‑o zi — va fi probabil o superbă femeie și că va fi fericită.
Lasă un comentariu