Pe­ro­nul gă­rii era în­cins de soa­rele amie­zii târ­zii, iar pu­țin mai în­colo, în­tre și­nele de tren, iarba se ițea în­dă­ră­t­nică prin cri­blura te­ra­sa­men­tu­lui, us­cată de se­ceta în­de­lungă, dar încă ver­ti­cală în mân­dria ei ve­ge­tală. M‑am ui­tat în stânga și în dreapta, în­cer­când să aflu unde e casa de bi­lete și am ză­rit ușa sim­plă din clă­di­rea gă­rii, semn că înă­un­tru e ceea ce că­u­tam. Ruc­sa­cul era greu, l‑am lă­sat să alu­nece pe mo­zai­cul ho­lu­lui și m‑am ru­gat în gând să fie ci­neva la ghi­șeul din col­țul în­că­pe­rii. O doamnă cu un zâm­bet sim­plu și ne­di­si­mu­lat mă pri­vea prin sti­cla ca­sei de bilete.

“Cum ajung eu la Bu­cu­rești?” am spus zâm­bind. “Cu noi”, mi‑a răs­puns ea zâm­bind și mai larg de­cât mine. “Bine, bine, dar cu ce tren?” am in­sis­tat eu. “Păi peste do­uă­’jde mi­nute aveți un in­ter­re­gio di­rect la Bu­cu­rești”, mi‑a cân­tat doamna cu un ac­cent gra­se­iat. Nu pu­tea fi ni­mic mai bine de atât — mă gân­di­sem deja cum am să aș­tept un per­so­nal în gara asta pră­pă­dită din Ucea și am să ajung în Bra­șov după cine știe cât timp, apoi voi lua un ac­ce­le­rat că­tre Bu­cu­rești și voi ajunge din­colo de mie­zul nop­ții acasă. Dintr‑o dată dis­pă­ru­seră și per­so­na­luri și ac­ce­le­rate, iar un ma­gic in­ter­re­gio mă du­cea di­rect acasă din lo­cul ăsta pier­dut de lume. Pă­rea un vis.

Am cum­pă­rat bi­le­tul și am ie­șit îna­poi pe pe­ron. Zi­lele pe­tre­cute pe munte mă în­vă­ța­seră să fiu pre­vă­ză­tor, așa că m‑am în­tre­bat de unde voi avea apă pe drum. În dreapta gă­rii, lângă un un mic păr­cu­leț și câ­teva bănci, era o fân­tână. Mi-am pre­gă­tit sti­cla de apă și m‑am în­drep­tat că­tre ea. Nu sunt străin de fân­tâni, am scos apă ade­sea cu cum­păna și cu lan­țul în­fă­șu­rat pe tam­bu­rul de lemn, așa că am tras cu cu­raj de roată, pri­vind gă­leata care se scu­funda spre adânc. După pu­țin timp o sco­team plină de apă și am îm­pie­di­cat roata ca să trag gă­leata afară.  Dar nu era nici o ușă spre fân­tână, care era îm­pre­j­mu­ită de jur îm­pre­ju­rul ghi­z­du­ri­lor de un gri­laj din lemn care nu pă­rea să aibă vreun loc de ac­ces. Am ză­rit apoi un fel de câr­lig așe­zat în așa fel în­cât să agațe ci­u­tura care urca și să o răs­to­arne pen­tru ca apa să se verse într-un jgheab de pia­tră din care cur­gea apoi, printr‑o țe­avă, că­tre ex­te­rior. Tre­buia doar să con­ti­nui să ri­dic încă pu­țin, pen­tru ca me­ca­nis­mul sim­plu să își facă treaba, adu­cându-mi apa ne­aș­tep­tat de rece și de proas­pătă. Cred că mai vă­zu­sem ti­pul ăsta de fân­tână, dar tre­cuse atât de mult timp că ui­ta­sem de exis­tența lui.

Tre­nul a so­sit la li­nia pa­tru și a oprit pen­tru doar câ­teva clipe. Ur­ca­sem cu ruc­sa­cul în spate în ul­ti­mul va­gon din­tre cele trei care al­că­tu­iau în­treaga gar­ni­tură și am că­u­tat lo­cul șap­te­zeci și pa­tru. Era ocu­pat de un domn pen­sio­nar, cu o pă­lă­riuță de paie pe vâr­ful ca­pu­lui, asu­dat și obo­sit de o pro­ba­bil prea lungă că­lă­to­rie, care s‑a scu­zat și i‑a fă­cut semn unui alt in­di­vid — mai ță­ră­nos — să îi eli­be­reze lo­cul de vi­zavi. Ță­ră­no­iul a ple­cat re­sem­nat — pro­ba­bil nu avea loc re­zer­vat — nu îna­inte de a se asi­gura că ba­ga­jele lui, niște pungi de plas­tic pline cu fel și fel de ches­tii, pot să rămână acolo. Am oftat obo­sit de dru­mul fă­cut din cre­asta Fă­gă­ra­șu­lui până la gara Ucea și m‑am așezat.

În fața mea se gă­seau un cu­plu de pen­sio­nari — dom­nul cu pă­lă­riuța de paie și o doamnă tru­peșă, so­ția lui pro­ba­bil, îm­bră­cată in­a­dec­vat în ne­gru, transpi­rată și zâm­bi­toare. Lângă ei, spre fe­reas­tra com­par­ti­men­tu­lui, un tip mai tâ­năr, pu­țin peste trei­zeci de ani, dor­mea cu ca­pul așe­zat pe braț, spri­ji­nindu-se de mă­suța din fața lui. Era cu­rios că, deși aple­cat spre în față, sfo­răia cu un aplomb demn de o ca­uză mai bună. M‑am amu­zat privindu‑l — pro­ba­bil că so­ția lui nu era la fel de fe­ri­cită de aceste per­for­manțe so­nore. S‑a tre­zit doar pen­tru o clipă, când ță­ră­no­iul în­treba dacă-și poate lăsa pla­sele, iar el a con­fir­mat scurt, scu­tu­rând din cap și în­tă­rind cu un ac­cent ar­de­le­nesc: da’ cum nu, lasă-le aici, că nu‑i bai.

În dreapta mea, pe lo­cul ală­tu­rat era o fe­tiță care dor­mea. Avea pă­rul strâns în spate într‑o coadă de cal și ca­pul dat pe spate, cu gu­rița des­chisă, res­pi­rând adânc a somn și fre­mă­tându-și ge­nele lungi ca și cum ar fi vi­sat ceva. Era se­du­că­toare așa cum doar co­piii pot fi, în ino­cența ges­tu­ri­lor lor ne­con­tro­late, când tru­pul se re­la­xează în na­tu­ra­le­țea pos­tu­rii și lasă să răz­bată fi­res­cul ges­tu­lui ino­cent, ne­cen­zu­rat. Am zâm­bit in­vo­lun­tar privind‑o, a zâm­bit și doamna pen­sio­nară în ne­gru și asta ne‑a fă­cut so­li­dari pen­tru o clipă, ca și cum am fi avut ceva în co­mun — dintr‑o dată ea mi s‑a pă­rut mai pu­țin transpi­rată și mai sim­pa­tică prin sen­ti­men­tele ei ma­terne. Cu­rând avea să co­bo­are, în gara Bra­șov și — pri­vind ba­ga­jele pe care le îm­păr­țea cu dom­nul pen­sio­nar cu pă­lă­riuță de paie — pă­rea să fie o mamă care merge la co­piii ei, du­cându-le bu­nă­tă­țile pe care le râv­neau în copilărie.

Îna­inte de Bra­șov, cam pe la Co­d­lea, fe­tița s‑a tre­zit și a în­ce­put să‑l strige pe cel din fața ei, în en­gleză. Da­ddy, wake up, plea­a­a­a­a­se­e­eee. Am fost sur­prins că vor­bea în en­gleză, mai ales că ta­tăl toc­mai dă­duse alt­cuiva o re­plică într‑o ar­de­le­nească să­nă­toasă. Într-un fi­nal ta­tăl s‑a tre­zit și, în­cet-în­cet, con­ver­sa­ția din­tre ei s‑a în­fi­ri­pat, lă­sându-mă să mă în­treb cine sunt. Fe­tița a în­ce­put să de­se­neze ceva pe un ca­iet aflat pe masă, iar ta­tăl o pri­vea pe ju­mă­tate ador­mit, pe ju­mă­tate in­te­re­sat. Am aflat că fu­se­seră la bu­ni­cii pa­terni, un­deva lângă Si­biu, că fe­tița își do­rea un cal care să fie al ei și să‑l că­lă­rească atunci când vine în Ro­mâ­nia. M‑a pri­vit la un mo­ment dat, cu o fran­chețe ex­tra­or­di­nară și m‑a în­tre­bat: do you un­der­stand En­glish? Am răs­puns că da, I do. A zâm­bit și mi‑a spus într‑o limbă ro­mână co­rectă, dar ușor prea li­te­rară că și ea poate vorbi ro­mâ­nește. Am răs­puns: tha­t’s good for you, încurajând‑o să con­ti­nue în limba care pă­rea să‑i fie mai la îndemână.

Vroia un cal și eu i‑am ex­pli­cat că un cal nu e un obiect, că are ne­voie de în­gri­jire și dra­goste, că e mai mult de­cât un ani­mal, e un bun pri­e­ten pe care nu‑l poți aban­dona în grija unui străin, pen­tru a‑l re­ve­dea o dată pe an. M‑a pri­vit in­tri­gată și apoi s‑a în­tors spre ta­tăl ei: da­ddy, do hor­ses have a soul? Yes, I su­ppose they do — a răs­puns ta­tăl pri­vindu-mă com­plice la lec­ția de res­pect față de ani­male pe care o ini­ția­sem. Fe­tița a tă­cut o vreme apoi s‑a în­tors brusc spre mine și mi‑a spus: my name is Cris­tina. He­llo Cris­tina, you have a beau­ti­ful name, am răs­puns. Wha­t’s yo­urs? a vrut să știe. So­rin. M‑a pri­vit câ­teva clipe di­rect în ochi, ca și cum ar fi vrut să-mi cân­tă­rească sin­ce­ri­ta­tea și mă aș­tep­tam să-mi spună ceva, poate sur­prin­ză­tor. Pe tata îl cheamă Bi­ggy, a mai adă­u­gat ea. Apoi n‑a mai spus ni­mic. Am con­ti­nuat eu, povestindu‑i des­pre gara re­gală Si­naia prin care tre­ceam, des­pre cas­te­lul Pe­leș pe care nu‑l vă­zuse, des­pre Cru­cea Ca­rai­ma­nu­lui, des­pre va­lea Pra­ho­vei… Mă pri­vea cu­ri­oasă și mă în­treba de­ta­lii pe care, din fe­ri­cire, am știut să le explic.

Apoi a tă­cut. Lu­cra ceva în­dâr­jit pe ca­iet, nu ve­deam ce, dar la un mo­ment dat l‑a în­tre­bat pe Bi­ggy dacă e ne­a­pă­rat să facă pro­bleme de ma­te­ma­tică. Ta­tăl a dat din cap că da, tre­buie. A con­ti­nuat să scrie ceva în ca­iet, eu nu ve­deam ce, doar ta­tăl ei o co­recta când și când, dojenind‑o pen­tru ne­a­ten­ție. Era o cor­voadă care tre­buia îm­pli­nită, știa și ea asta și se stră­duia să o ducă la bun sfâr­șit, doar că acest sfâr­șit pă­rea să fie încă de­parte, mai de­parte de­cât li­mi­tele răb­dă­rii ei. A fă­cut o pa­uză în­de­lungă și a pus o în­tre­bare care mie mi s‑a pă­rut tul­bu­ră­toare: da­ddy, if I learn math, will I be ha­ppy?

După Plo­iești a ho­tă­rât că va de­sena ceva, dar nu știa ce. Mi‑a ce­rut mie să‑i dau un su­biect și am întrebat‑o de unde e. Dub­lin, mi‑a zis. Păi atunci de­se­nează ceva ce sim­bo­li­zează ora­șul Dub­lin, dar te rog să nu fie be­rea Gu­in­ness, am glu­mit eu. A zâm­bit, apoi s‑a apu­cat de de­se­nat ceva. S‑a oprit la un mo­ment dat și și‑a în­tre­bat ta­tăl, spi­onându-mă cu col­țul pri­vi­rii: do you think he knows about Mo­lly? Bi­ggy nu știa ce să răs­pundă — m‑a pri­vit în­cur­cat, ca și cum ar fi vrut să-mi su­fle ca la școală, cre­zând că sunt pier­dut. Am răs­puns cu glas si­gur și poate pu­țin mân­dru: Mo­lly Ma­lone wo­uld be a very nice su­b­ject, she re­a­lly re­pre­sents Dub­lin. Cris­tina era ui­mită că au­zi­sem de im­nul Dub­li­nu­lui — you know the song? m‑a în­tre­bat, iar eu, în loc de răs­puns, am fre­do­nat o parte din re­fren: crying co­c­k­les and mus­sels, alive, alive, oh.

Îna­inte de co­borî la Bu­cu­rești, după ce îmi ur­ca­sem în spate ruc­sa­cul, Cris­tina din Dub­lin m‑a pri­vit cu ochii ei sin­ceri de co­pil și m‑a îm­bră­ți­șat pe ne­aș­tep­tate, spu­nându-mi: goo­d­bye So­rin, I hope that we will meet again. N‑am știut cum să răs­pund alt­fel, mi-era teamă să nu‑i frâng spe­ran­țele co­pi­lă­rești, așa că i‑am spus: I am sure that we will. Am ple­cat apoi gân­dindu-mă că — într‑o zi — va fi  pro­ba­bil o su­perbă fe­meie și că va fi fericită.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.