Ești tot tu, tânăr și puternic

Unul din cele mai grele momente din viața unui om este acela în care tre­buie să accepte că îmbătrânește. Nu vorbesc despre înțelegerea log­ică a fenomenu­lui, pe care majori­tatea îl cuprinde men­tal cam după vârsta de 30 de ani, ci despre inter­nalizarea aces­tei înțelegeri, despre momentele de lucid­i­tate oare­cum înspăimân­tă­toare care însoțesc prima con­statare pal­pa­bilă a finității per­son­ale. Dacă nu știți despre ce vorbesc prob­a­bil că sun­teți sub 35–40 de ani, dar veți înțelege peste un timp. Dacă ați tre­cut deja prin aceste momente, vă este prob­a­bil de folos să știți că nu sun­teți sin­gurii care ați simțit spaima aces­tei rev­e­lații.

E o cutumă unanim accep­tată aceea de a ne ascunde teama de bătrânețe și moarte — nu e social­mente accept­abil să ne expunem frica în pub­lic — așa că majori­tatea ne ascun­dem sub pla­puma con­ven­abilă a cotid­i­an­u­lui, ignorându-le cu sen­ină­tate. Apoi lucrurile se com­plică un pic, apar schim­bările care te scot din obișn­uințele tale — copiii, cred­itele — și toate astea pre­supun termene de timp plasate în viitorul tău. Așa că tre­buie să te gân­dești la pen­sie și la asig­u­rarea de viață și te întrebi cum ai ajuns să-ți plan­i­fici viața atât de departe în timp, când până mai ieri nu tre­buia decât să trăiești clipa. Dar te autolin­iștești ime­diat: ești tot tu, tânăr și put­er­nic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o chestiune de voință să o supui dor­inței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necondiționat.

Apoi, dacă ai un dram de lucid­i­tate, observi că lucrurile se schimbă și în jurul tău: pri­etenii încep să plece mai devreme de la petre­ceri sau chiar să lipsească, explicând că mâine e o zi grea, că am un pro­gram com­pli­cat — dar înțelegi că nu sunt decât sem­nele oboselii de a coag­ula, de a căuta acel ceva care a alcă­tuit grupul. Știi că se petrece o destră­mare, o înde­părtare, simți că e așa și tre­buie să accepți, pen­tru că nu‑i altă cale, nu poți să le spui pri­ete­nilor să fie alt­fel decât sunt, pen­tru că sunt alți oameni care depind de ei, care se bazează pe com­por­ta­men­tul lor social­mente respon­s­abil. Îi privești îndepărtându-se și te întrebi dacă și ei, ca și tine, se supun aces­tui rit­ual social al ati­tu­dinii respon­s­abile doar pen­tru că așa se cuvine, așa se face.

Și te simți puțin mai sin­gur și te privești mai des în oglindă, încer­când să înțelegi pe cine vezi acolo, pen­tru că în locul tău — cel cu care te obișnui­sei — e un străin care își reflectă imag­inea în sti­clă și e tot mai bătrân și parcă mai urât, iar acela nu poți fi tu. Oare așa te văd ceilalți? Pen­tru că în mintea ta imag­inea pro­prie e cu totul alta, ești tot tu, tânăr și put­er­nic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o chestiune de voință să o supui dor­inței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necondiționat. Așa că te com­porți ca și cum nu te-ai fi schim­bat, ca și cum toți te-ar vedea așa cum te vezi tu și asta te poate duce în ridi­col. Dacă reușești să accepți că bătrânul din oglindă ești chiar tu, ai năde­jdea că te vei putea salva de la o nedorită peni­bil­i­tate.

Până la urmă cred că asta se și întâm­plă cu cei care își fac com­pli­cate oper­ații estet­ice, injectându-și sil­i­con, cola­gen și botox în can­tități grotești. Prob­a­bil că în spatele strat­u­lui de cola­gen e un om înspăimân­tat de bătrânețe, care n‑a găsit o cale de a se împăca cu pro­pria îmbătrânire și a ales să con­stru­iască butafo­ria unei pseudotinereți veșnice. Dar știi că, atunci când se stinge lumina, în intim­i­tatea pro­pri­u­lui dor­mi­tor, spaimele care le simțim fiecare trec prin toate sil­i­coanele și îi bân­tuie sufle­tul, șoptindu‑i că încro­pita sa înfățișare nu‑l va scăpa de soarta impla­ca­bilă. Și prob­a­bil că teama sporește, în loc să dis­pară, așa cum va fi sperat.

La un moment dat hotărăști să accepți schim­barea pro­prie, n‑are rost s‑o ascunzi și în fond există atât de multe lucruri pe care poți să le faci de acum înainte și care se potrivesc mai bine noului tău eu. Pen­tru că or fi văzând alții o altă imag­ine a ta și poate că pe dina­fară chiar s‑a mai dete­ri­o­rat câte ceva, dar ești con­vins că există înăun­trul tău un sâm­bure solid și inde­struc­tibil, iar asta te lin­iștește pen­tru că în fond ești tot tu, tânăr și put­er­nic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o chestiune de voință să o supui dor­inței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necondiționat. Așa că te adaptezi aces­tei noi înfățișări și o vreme ești lin­iștit, con­vins că ai accep­tat pro­ce­sul ire­versibil și implicit final­i­tatea lui.

Însă începe să scârțâie câte ceva, pe ici-pe colo, o închei­etură, ficatul, stom­acul sau inima și te revolți din nou: înțe­le­se­sei că te-ai schim­bat ca înfățișare, dar sănă­tatea nu era în dis­cuție. Asta nu e cu putință, nu era în plan, nu tre­buia să se întâm­ple. Doar că te doare și mai ai nevoie de câte o pastilă, poate două, iar gân­dul care nu-ți dă pace e că final­i­tatea ar putea fi mai aproape decât ți-ai imag­i­nat și uitându-te în urmă nu vezi decât proiecte neter­mi­nate sau neîn­ce­pute, pe care tim­pul rămas și put­er­ile tale nu par să le mai cuprindă. Și te grăbești, chiar dacă nu știi încotro exact, bucurându-te de fiecare măruntă împlinire, sperând că ea se adună cu cele­lalte mărunte real­izări ale tre­cu­tu­lui și că împre­ună vor cân­tări tot mai greu în a da sens vieții tale.

Iar într‑o bună zi înțelegi că nu poți da sens vieții tale cu dinadins, că — dacă e menită să îl aibă — îl are prin ea însăși, prin lucrurile intan­gi­bile pe care le-ai pro­dus în jurul tău datorită energiei și spir­i­t­u­lui tău, prin felul sub­til în care ai influ­ențat pe alții, punându-ți ast­fel amprenta nevăzută asupra lumii. S‑ar putea să nu fie exact ce ai crezut că va fi epi­logul pro­priei vieți, dar înțelegi că e sin­gu­rul posi­bil și că la asta ar fi tre­buit să trudești de la bun început, în loc să te risipești în efe­mere între­prinderi mate­ri­ale. Și gân­dul ăsta — doar el — e îndea­juns că să fii sigur că ești tot tu, tânăr și put­er­nic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o chestiune de voință să o supui dor­inței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necondiționat.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu