Unul dintre cele mai grele momente din viața unui om este acela în care trebuie să accepte că îmbătrânește. Nu vorbesc despre înțelegerea logică a fenomenului, pe care majoritatea îl cuprinde mental cam după vârsta de 30 de ani, ci despre internalizarea acestei înțelegeri, despre momentele de luciditate oarecum înspăimântătoare care însoțesc prima constatare palpabilă a finitudinii personale. Dacă nu știți despre ce vorbesc probabil că sunteți sub 35–40 de ani, dar veți înțelege peste un timp. Dacă ați trecut deja prin aceste momente, vă este probabil de folos să știți că nu sunteți singurii care ați simțit spaima acestei revelații.
E o cutumă unanim acceptată aceea de a ne ascunde teama de bătrânețe și moarte — nu e socialmente acceptabil să ne expunem frica în public — așa că majoritatea ne ascundem sub plapuma convenabilă a cotidianului, ignorându-le cu seninătate. Apoi lucrurile se complică un pic, apar schimbările care te scot din obișnuințele tale — copiii, creditele — și toate astea presupun termene de timp plasate în viitorul tău. Așa că trebuie să te gândești la pensie și la asigurarea de viață și te întrebi cum ai ajuns să-ți planifici viața atât de departe în timp, când până mai ieri nu trebuia decât să trăiești clipa. Dar te autoliniștești imediat: ești tot tu, tânăr și puternic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o chestiune de voință să o supui dorinței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necondiționat.
Apoi, dacă ai un dram de luciditate, observi că lucrurile se schimbă și în jurul tău: prietenii încep să plece mai devreme de la petreceri sau chiar să lipsească, explicând că mâine e o zi grea, că am un program complicat — dar înțelegi că nu sunt decât semnele oboselii de a coagula, de a căuta acel ceva care a alcătuit grupul. Știi că se petrece o destrămare, o îndepărtare, simți că e așa și trebuie să accepți, pentru că nu‑i altă cale, nu poți să le spui prietenilor să fie altfel decât sunt, pentru că sunt alți oameni care depind de ei, care se bazează pe comportamentul lor socialmente responsabil. Îi privești îndepărtându-se și te întrebi dacă și ei, ca și tine, se supun acestui ritual social al atitudinii responsabile doar pentru că așa se cuvine, așa se face.
Și te simți puțin mai singur și te privești mai des în oglindă, încercând să înțelegi pe cine vezi acolo, pentru că în locul tău — cel cu care te obișnuisei — e un străin care își reflectă imaginea în sticlă și e tot mai bătrân și parcă mai urât, iar acela nu poți fi tu. Oare așa te văd ceilalți? Pentru că în mintea ta imaginea proprie e cu totul alta, ești tot tu, tânăr și puternic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o chestiune de voință să o supui dorinței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necondiționat. Așa că te comporți ca și cum nu te-ai fi schimbat, ca și cum toți te-ar vedea așa cum te vezi tu și asta te poate duce în ridicol. Dacă reușești să accepți că bătrânul din oglindă ești chiar tu, ai nădejdea că te vei putea salva de la o nedorită penibilitate.
Până la urmă cred că asta se și întâmplă cu cei care își fac complicate operații estetice, injectându-și silicon, colagen și botox în cantități grotești. Probabil că în spatele stratului de colagen e un om înspăimântat de bătrânețe, care n‑a găsit o cale de a se împăca cu propria îmbătrânire și a ales să construiască butaforia unei pseudotinereți veșnice. Dar știi că, atunci când se stinge lumina, în intimitatea propriului dormitor, spaimele care le simțim fiecare trec prin toate silicoanele și îi bântuie sufletul, șoptindu‑i că încropita sa înfățișare nu‑l va scăpa de soarta implacabilă. Și probabil că teama sporește, în loc să dispară, așa cum va fi sperat.
La un moment dat hotărăști să accepți schimbarea proprie, n‑are rost s‑o ascunzi și în fond există atât de multe lucruri pe care poți să le faci de acum înainte și care se potrivesc mai bine noului tău eu. Pentru că or fi văzând alții o altă imagine a ta și poate că pe dinafară chiar s‑a mai deteriorat câte ceva, dar ești convins că există înăuntrul tău un sâmbure solid și indestructibil, iar asta te liniștește pentru că în fond ești tot tu, tânăr și puternic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o chestiune de voință să o supui dorinței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necondiționat. Așa că te adaptezi acestei noi înfățișări și o vreme ești liniștit, convins că ai acceptat procesul ireversibil și implicit finalitatea lui.
Însă începe să scârțâie câte ceva, pe ici-pe colo, o încheietură, ficatul, stomacul sau inima și te revolți din nou: înțelesesei că te-ai schimbat ca înfățișare, dar sănătatea nu era în discuție. Asta nu e cu putință, nu era în plan, nu trebuia să se întâmple. Doar că te doare și mai ai nevoie de câte o pastilă, poate două, iar gândul care nu-ți dă pace e că finalitatea ar putea fi mai aproape decât ți-ai imaginat și uitându-te în urmă nu vezi decât proiecte neterminate sau neîncepute, pe care timpul rămas și puterile tale nu par să le mai cuprindă. Și te grăbești, chiar dacă nu știi încotro exact, bucurându-te de fiecare măruntă împlinire, sperând că ea se adună cu celelalte mărunte realizări ale trecutului și că împreună vor cântări tot mai greu în a da sens vieții tale.
Iar într‑o bună zi înțelegi că nu poți da sens vieții tale cu dinadins, că — dacă e menită să îl aibă — îl are prin ea însăși, prin lucrurile intangibile pe care le-ai produs în jurul tău datorită energiei și spiritului tău, prin felul subtil în care ai influențat pe alții, punându-ți astfel amprenta nevăzută asupra lumii. S‑ar putea să nu fie exact ce ai crezut că va fi epilogul propriei vieți, dar înțelegi că e singurul posibil și că la asta ar fi trebuit să trudești de la bun început, în loc să te risipești în efemere întreprinderi materiale. Și gândul ăsta — doar el — e îndeajuns că să fii sigur că ești tot tu, tânăr și puternic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o chestiune de voință să o supui dorinței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necondiționat.
Lasă un comentariu