Unul din cele mai grele mo­mente din viața unui om este acela în care tre­buie să ac­cepte că îm­bă­trâ­nește. Nu vor­besc des­pre în­țe­le­ge­rea lo­gică a fe­no­me­nu­lui, pe care ma­jo­ri­ta­tea îl cu­prinde men­tal cam după vâr­sta de 30 de ani, ci des­pre in­ter­na­li­za­rea aces­tei în­țe­le­geri, des­pre mo­men­tele de lu­ci­di­tate oa­re­cum în­spă­i­mân­tă­toare care în­so­țesc prima con­sta­tare pal­pa­bilă a fi­ni­tă­ții per­so­nale. Dacă nu știți des­pre ce vor­besc pro­ba­bil că sun­teți sub 35–40 de ani, dar veți în­țe­lege peste un timp. Dacă ați tre­cut deja prin aceste mo­mente, vă este pro­ba­bil de fo­los să știți că nu sun­teți sin­gu­rii care ați sim­țit spaima aces­tei re­ve­la­ții.

E o cu­tumă una­nim ac­cep­tată aceea de a ne as­cunde teama de bă­trâ­nețe și moarte — nu e so­ci­al­mente ac­cep­ta­bil să ne ex­pu­nem frica în pu­blic — așa că ma­jo­ri­ta­tea ne as­cun­dem sub pla­puma con­ve­na­bilă a co­ti­dia­nu­lui, ig­norându-le cu se­ni­nă­tate. Apoi lu­cru­rile se com­plică un pic, apar schim­bă­rile care te scot din obiș­nu­in­țele tale — co­piii, cre­di­tele — și toate as­tea pre­su­pun ter­mene de timp pla­sate în vi­i­to­rul tău. Așa că tre­buie să te gân­dești la pen­sie și la asi­gu­ra­rea de viață și te în­trebi cum ai ajuns să-ți pla­ni­fici viața atât de de­parte în timp, când până mai ieri nu tre­buia de­cât să tră­iești clipa. Dar te au­to­li­niș­tești ime­diat: ești tot tu, tâ­năr și pu­ter­nic, iar lu­mea îți stă la pi­cioare și nu e de­cât o ches­tiune de vo­ință să o su­pui do­rin­ței tale, să o faci să te vrea și să te iu­bească ne­con­di­țio­nat.

Apoi, dacă ai un dram de lu­ci­di­tate, ob­servi că lu­cru­rile se schimbă și în ju­rul tău: pri­e­te­nii în­cep să plece mai de­vreme de la pe­tre­ceri sau chiar să lip­sească, ex­pli­când că mâine e o zi grea, că am un pro­gram com­pli­cat — dar în­țe­legi că nu sunt de­cât sem­nele obo­se­lii de a co­a­gula, de a că­uta acel ceva care a al­că­tuit gru­pul. Știi că se pe­trece o des­tră­mare, o în­de­păr­tare, simți că e așa și tre­buie să ac­cepți, pen­tru că nu‑i altă cale, nu poți să le spui pri­e­te­ni­lor să fie alt­fel de­cât sunt, pen­tru că sunt alți oa­meni care de­pind de ei, care se ba­zează pe com­por­ta­men­tul lor so­ci­al­mente res­pon­sa­bil. Îi pri­vești în­de­păr­tându-se și te în­trebi dacă și ei, ca și tine, se su­pun aces­tui ri­tual so­cial al ati­tu­di­nii res­pon­sa­bile doar pen­tru că așa se cu­vine, așa se face.

Și te simți pu­țin mai sin­gur și te pri­vești mai des în oglindă, în­cer­când să în­țe­legi pe cine vezi acolo, pen­tru că în lo­cul tău — cel cu care te obiș­nu­i­sei — e un străin care își re­flectă ima­gi­nea în sti­clă și e tot mai bă­trân și parcă mai urât, iar acela nu poți fi tu. Oare așa te văd cei­lalți? Pen­tru că în min­tea ta ima­gi­nea pro­prie e cu to­tul alta, ești tot tu, tâ­năr și pu­ter­nic, iar lu­mea îți stă la pi­cioare și nu e de­cât o ches­tiune de vo­ință să o su­pui do­rin­ței tale, să o faci să te vrea și să te iu­bească ne­con­di­țio­nat. Așa că te com­porți ca și cum nu te-ai fi schim­bat, ca și cum toți te-ar ve­dea așa cum te vezi tu și asta te poate duce în ri­di­col. Dacă re­u­șești să ac­cepți că bă­trâ­nul din oglindă ești chiar tu, ai nă­dej­dea că te vei pu­tea salva de la o ne­do­rită pe­ni­bi­li­tate.

Până la urmă cred că asta se și în­tâm­plă cu cei care își fac com­pli­cate ope­ra­ții es­te­tice, in­jec­tându-și si­li­con, co­la­gen și bo­tox în can­ti­tăți gro­tești. Pro­ba­bil că în spa­tele stra­tu­lui de co­la­gen e un om în­spă­i­mân­tat de bă­trâ­nețe, care n‑a gă­sit o cale de a se îm­păca cu pro­pria îm­bă­trâ­nire și a ales să con­stru­iască bu­ta­fo­ria unei pse­u­do­ti­ne­reți veș­nice. Dar știi că, atunci când se stinge lu­mina, în in­ti­mi­ta­tea pro­pri­u­lui dor­mi­tor, spai­mele care le sim­țim fi­e­care trec prin toate si­li­coa­nele și îi bân­tuie su­fle­tul, șoptindu‑i că în­cro­pita sa în­fă­ți­șare nu‑l va scăpa de soarta im­pla­ca­bilă. Și pro­ba­bil că teama spo­rește, în loc să dis­pară, așa cum va fi spe­rat.

La un mo­ment dat ho­tă­răști să ac­cepți schim­ba­rea pro­prie, n‑are rost s‑o as­cunzi și în fond există atât de multe lu­cruri pe care poți să le faci de acum îna­inte și care se po­tri­vesc mai bine no­u­lui tău eu. Pen­tru că or fi vă­zând al­ții o altă ima­gine a ta și poate că pe di­na­fară chiar s‑a mai de­te­ri­o­rat câte ceva, dar ești con­vins că există înă­un­trul tău un sâm­bure so­lid și in­des­truc­ti­bil, iar asta te li­niș­tește pen­tru că în fond ești tot tu, tâ­năr și pu­ter­nic, iar lu­mea îți stă la pi­cioare și nu e de­cât o ches­tiune de vo­ință să o su­pui do­rin­ței tale, să o faci să te vrea și să te iu­bească ne­con­di­țio­nat. Așa că te adap­tezi aces­tei noi în­fă­ți­șări și o vreme ești li­niș­tit, con­vins că ai ac­cep­tat pro­ce­sul ire­ver­si­bil și im­pli­cit fi­na­li­ta­tea lui.

Însă în­cepe să scâr­țâie câte ceva, pe ici-pe colo, o în­che­ie­tură, fi­ca­tul, sto­ma­cul sau inima și te re­volți din nou: în­țe­le­se­sei că te-ai schim­bat ca în­fă­ți­șare, dar să­nă­ta­tea nu era în dis­cu­ție. Asta nu e cu pu­tință, nu era în plan, nu tre­buia să se în­tâm­ple. Doar că te doare și mai ai ne­voie de câte o pas­tilă, poate două, iar gân­dul care nu-ți dă pace e că fi­na­li­ta­tea ar pu­tea fi mai aproape de­cât ți-ai ima­gi­nat și ui­tându-te în urmă nu vezi de­cât pro­iecte ne­ter­mi­nate sau ne­în­ce­pute, pe care tim­pul ră­mas și pu­te­rile tale nu par să le mai cu­prindă. Și te gră­bești, chiar dacă nu știi în­co­tro exact, bu­cu­rându-te de fi­e­care mă­runtă îm­pli­nire, spe­rând că ea se adună cu ce­le­lalte mă­runte re­a­li­zări ale tre­cu­tu­lui și că îm­pre­ună vor cân­tări tot mai greu în a da sens vie­ții tale.

Iar într‑o bună zi în­țe­legi că nu poți da sens vie­ții tale cu din­a­dins, că — dacă e me­nită să îl aibă — îl are prin ea în­săși, prin lu­cru­rile in­tan­gi­bile pe care le-ai pro­dus în ju­rul tău da­to­rită ener­giei și spi­ri­tu­lui tău, prin fe­lul sub­til în care ai in­flu­en­țat pe al­ții, pu­nându-ți ast­fel am­prenta ne­vă­zută asu­pra lu­mii. S‑ar pu­tea să nu fie exact ce ai cre­zut că va fi epi­lo­gul pro­priei vieți, dar în­țe­legi că e sin­gu­rul po­si­bil și că la asta ar fi tre­buit să tru­dești de la bun în­ce­put, în loc să te ri­si­pești în efe­mere în­tre­prin­deri ma­te­ri­ale. Și gân­dul ăsta — doar el — e în­de­a­juns că să fii si­gur că ești tot tu, tâ­năr și pu­ter­nic, iar lu­mea îți stă la pi­cioare și nu e de­cât o ches­tiune de vo­ință să o su­pui do­rin­ței tale, să o faci să te vrea și să te iu­bească ne­con­di­țio­nat.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.