Eminescu spunea că limba este stăpâna noastră. Și asta pentru că ea înglobează un întreg mecanism de explicare a lumii care ne înconjoară, alături de capacitatea de implicare pe care o oferă vorbitorului, care se poate astfel raporta la universul explicat. Faptul că include în ea aceste valențe nu este nicicum legat de abilitățile unui vorbitor al ei, ci de o anume filozofie de viață, de un anume mod de a privi lumea construit de‑a lungul a generații întregi. Limba este vorbită de un individ — însăși această exprimare indică o anumită independență a limbii față de vorbitorul ei.
Limba este stăpâna noastră. Nu suntem liberi să numim lucrurile, să recompunem relația semantică dintre lume și limbă. Ni se dă acest instrument cu care putem doar să explicăm și să ne implicăm, dar nu avem dreptul de a‑l transforma. Și cu toate astea o facem. Nu prin schimbarea cuvântului care numește, ci prin sărăcirea contextului său denominativ. Pentru că nu doar cuvintele explică și ne implică, ci și înlănțuirea lor, împreunarea lor are valențe enunțiative, adăugând tușe și nuanțe care nu sunt cuprinse în nici unul dintre ele, ci doar în combinația lor. Sub pretextul unei modernizări și simplificări a limbii, al economiei de timp într‑o logică urbană bazată primordial pe lipsa de răbdare, siluim expresii compuse din mai multe cuvinte, reducându-le la doar unul sau două, fiind convinși că astfel suntem înțeleși de interlocutor.
Nu mai spunem “este ceva în genul unui tirbușon”, ci “e un tirbușon, gen”. Nu mai salutăm un amic apropiat sau o rudă cu “te pup”, ci doar “pup”. Te-ul a dispărut, contras în respirația grăbită a celui care vrea să bată recordul de informație pe secundă, uitând însă că acest cuvânt adaugă nota de personalizare a mesajului, tușa de emoție direcționată către interlocutor, ca o mângâiere ce îi este doar lui adresată. “Pup” este rece, impersonal și golit de înțelesul amical, iubitor, pe care îl are “te pup”.
Am auzit adesea argumentul că ne putem exprima oricum — prescurtat, eliptic sau agramat — atâta timp cât interlocutorul ne înțelege mesajul. Trăind într‑o lume a computerelor se pare că ne dorim să avem eficacitatea lor de a pasa date dintr‑o parte în alta cu o viteza din ce în ce mai mare. Și poate că e adevărat că interlocutorii pot înțelege informația transmisă, dar nu vor rata oare subtilitățile pe care le-ar fi putut include o exprimare completă și corectă? Iar peste câteva generații, când exprimările complete nu vor mai fi fost de mult utilizate, vor mai avea exprimările constrase aceeași încărcătură semantică ce putea fi transmisă în formele “demodate”? Se vor mai putea construi tot atâtea nuanțe enunțiative cu jumătate din cuvinte? Vom mai avea capacitatea de a ne explica și implica în aceeași măsură sau vom deveni tot mai alienați față de semenii noștrii, cu care vom putea face doar schimb de informații, dar nu și de emoții și sentimente complexe?
8:09
De aceea, mulți dintre noi nici nu am emigrat. Pentru că are sens să trăiești într‑o limbă.
13:09
Paradoxal, Cioran a emigrat totuși. Să fie asta recunoașterea unei greșeli? Nu cred. Cred că a trăi în limba română este posibil indiferent de țara în care te afli, doar că — nefiind acasă — e greu să privești lumea prin fereastra culturii descrise de limba maternă atunci când toți ceilalți practică o altă perspectivă. Probabil că poți așa ceva doar când ai dimensiunile intelectuale ale lui Cioran, iar universul tău interior e atât de încăpător încât să cuprindă o lume paralelă, ascunsă celorlalți. Și acolo reziști, trăiești în limba ta.
14:09
L‑o fi ajutat și faptul că ”românii sunt sub nivelul limbii pe care o vorbesc”.
20:10
Poate mă-nșel, dar nu Cioran a fost cel care a refuzat să mai traducă (din franceză‑n română)? Justificând că e aiurea să depună eforturi pentru a traduce-ntr‑o „limbă mică” (i.e. româna, puțini care o vorbesc), mai potrivit fiind ca cei interesaţi s‑o-nveţe pe „cea mare” (i.e. franceza, în care se publicau multe din lucrările de interes pentru el).
Cât despre limbă, impresia mea este că‑i într‑o continuă schimbare, cu bune și rele. Dar asta (starea de flux permanent) este o constantă a oricărei limbi vii (vorbită încă) și este de ne-evitat — deci nu mă sperie. 🙂
Cu mulți ani în urmă am văzut un scurt documentar despre ceva comunitate mică din Africa (sub-sahareană?); în limba locală existau vreo duzină sau două de cuvinte pentru ceea ce în limbile europene apărea tradus invariabil ca „acoperiș”. Pentru localnici, casa și tot ceea ce ținea de ea era unul din cele mai importante simboluri sociale, ca urmare creaseră o mulțime de cuvinte pentru a descrie variile aspecte legate de casă. Ce vreau să spun este că limba este o reflecție a intereselor celor care o folosesc și că evoluează în măsura în care aceste interese se schimbă.
22:10
De acord cu tine, Augustin, în privința continuei schimbări a limbii, dar întrebarea este cine este promotorul acestei evoluții. Manelistul? Agramatul? Tu spui “cu bune și cu rele” — dar dacă vom cădea de acord că vulgul este cel care aduce proastele apucături lingvistice, cine sunt cei care vor apăra limba literară? Ar trebui să fie cineva? Sau ar trebui să lăsăm limba să alunece în direcția pe care o dorește majoritatea? Majoritatea, adică domnia cantității, este cea care aduce valoare într‑o societate? Calitatea vine din cantitate? Nu te cunosc, dar simt că vei răspunde că nu.
18:10
Eu unul îmi imaginez limba ca pe un fel de blob, o entitate cu mai multe capete ce se mișcă fiecare după, ei bine, capu’ lui :-). Manelistul se manifestă-ntr-un capăt al blobului, academicianul în altul; au și-un trunchi comun, dar nu neapărat foarte mare.
Majoritatea vorbitorilor de limbă română sunt undeva către mijloc, unde mișcările‑s mai estompate (= acceptă mai greu schimbările), deși au expunere atât într‑o direcție, cât și‑n cea’laltă.
Parcă, totuși, influențele dinspre colțul lui Copilul Minune sunt mai puternice decât cele dinspre Patapievici — dar chiar și așa fiind nu văd nici un sens ca Academia să-ncerce a reglementa treaba‑n vreun fel. Ar fi doar un exercițiu de futilitate.