Nu cred în reeducarea infractorilor ca regulă universal valabilă. Există fapte pe care oamenii le comit și care nu mai pot fi șterse din istoria lor, vor rămâne mereu cu stigmatul și cu tentația necontrolabilă de a le repeta. Cel care a tâlhărit va mai face asta. Cel care a violat va mai viola. Cel care a ucis va mai ucide. Asta este ceea ce cred că se întâmplă în lumea de jos, cea la care nu am vizibilitate și sper să rămân mereu departe de ea. Vorbeam despre asta deunăzi cu niște prieteni și azi, cu totul întâmplător, am citit o știre care întărește teoria mea: un individ care și‑a violat mama și a făcut șapte ani de pușcărie pentru asta, apoi a fost eliberat și după zece zile și‑a violat sora. Apoi alta, la fel de elocventă.
Mă uitam la detaliile știrii și am remarcat că mama infractorului are azi 46 de ani, iar el 29. Deci l‑a născut la 17 ani și l‑a conceput pe la 16. N‑aș zice că doamna în cauză e un model social — nu știu cum a ajuns să facă un copil la acea vârstă, dar există o mare probabilitate ca nici ea să nu fie chiar o ușă de biserică. Nu vreau să spun că pentru asta merita să fie violată de propriul fiu, ci că în astfel de familii — cu o moralitate îndoielnică — apar astfel de aberații îngrozitoare. Mă întreb uneori câte astfel de porcării nu rămân neștiute pentru că mamei sau surorii respective le‑a fost prea rușine să mărturisească ce li s‑a întâmplat.
Deci nu cred în reeducare în orice situație. Și până la urmă ce înseamnă să reeduci pe cineva? Este posibilă reeducarea atunci când îl pui la un loc cu alții ca el sau care au comis grozăvii chiar mai mari? Și cum se desfășoară un astfel de program de reeducare? Au cursuri? Învață? Despre ce? Nu înțeleg prea bine ce mecanisme educaționale sunt puse în mișcare, ce metode de reînvățare sunt aplicate pentru a exista o probabilitate rezonabilă de succes. Mă tem doar că nu e de fapt decât o butaforie, așa cum sunt atâtea în România: niște funcționari de stat se fac că îi reeducă, iar deținuții învață unii de la ceilalți cum să devină și mai abili în comiterea infracțiunilor. Apoi pun totul în practică la ieșirea din penitenciar.
Desigur admit că există și cazuri speciale. M‑am tot gândit cum aș putea să delimitez pe cei recuperabili de ceilalți și singurele criterii care îmi vin în minte sunt obiectul infracțiunii și intenția. Dacă infracțiunea s‑a îndreptat asupra unei persoane, a fost premeditată și a vizat integritatea fizică a victimei, cred că avem de a face cu un individ care are un sistem de valori profund deteriorat și care nu poate fi reeducat decât — poate — prin programe speciale, dar în nici un caz prin încarcerare laolaltă cu alții ca el. Un hoț mărunt pot crede că se va îndrepta, un delapidator poate renunța la obiceiurile sale, dar un violator va repeta crima sa în cele mai multe cazuri.
Nu sunt adeptul pedepsei cu moartea, nu cred că irecuperabilii trebuie exterminați. Dreptul la viață e totuși ultimul care ar trebui suspendat oricărui om. Aș vota ca pedepsele să fie cumulate în loc să fie aplicată cea mai mare, dar nu aș cere societății să plătească pentru întreținerea infractorilor, ci i‑aș pune la muncă ca să-și câștige traiul. Sunt, slavă Domnului, destule de făcut în țara asta. Pentru că — până la urmă — munca pare să fie singura metodă de reeducare care a dat vreodată rezultate.
Lasă un comentariu