Între pedeapsă și reeducare

Nu cred în re­e­du­ca­rea in­frac­to­ri­lor ca re­gulă uni­ver­sal va­la­bilă. Există fapte pe care oa­me­nii le co­mit și care nu mai pot fi șterse din is­to­ria lor, vor rămâne me­reu cu stig­ma­tul și cu ten­ta­ția ne­con­tro­la­bilă de a le re­peta. Cel care a tâ­lhă­rit va mai face asta. Cel care a vi­o­lat va mai vi­ola. Cel care a ucis va mai ucide. Asta este ceea ce cred că se în­tâm­plă în lu­mea de jos, cea la care nu am vi­zi­bi­li­tate și sper să rămân me­reu de­parte de ea. Vor­beam des­pre asta de­u­năzi cu niște pri­e­teni și azi, cu to­tul în­tâm­plă­tor, am ci­tit o știre care în­tă­rește te­o­ria mea: un in­di­vid care și‑a vi­o­lat mama și a fă­cut șapte ani de puș­că­rie pen­tru asta, apoi a fost eli­be­rat și după zece zile și‑a vi­o­lat sora. Apoi alta, la fel de elocventă.

Mă ui­tam la de­ta­li­ile ști­rii și am re­mar­cat că mama in­frac­to­ru­lui are azi 46 de ani, iar el 29. Deci l‑a năs­cut la 17 ani și l‑a con­ce­put pe la 16. N‑aș zice că doamna în ca­uză e un mo­del so­cial — nu știu cum a ajuns să facă un co­pil la acea vâr­stă, dar există o mare pro­ba­bi­li­tate ca nici ea să nu fie chiar o ușă de bi­se­rică. Nu vreau să spun că pen­tru asta me­rita să fie vi­o­lată de pro­priul fiu, ci că în ast­fel de fa­mi­lii — cu o mo­ra­li­tate în­do­iel­nică — apar ast­fel de abe­ra­ții în­gro­zi­toare. Mă în­treb une­ori câte ast­fel de porcă­rii nu rămân nești­ute pen­tru că ma­mei sau su­ro­rii res­pec­tive le‑a fost prea ru­șine să măr­tu­ri­sească ce li s‑a întâmplat.

Deci nu cred în re­e­du­care în orice si­tu­a­ție. Și până la urmă ce în­seamnă să re­e­duci pe ci­neva? Este po­si­bilă re­e­du­ca­rea atunci când îl pui la un loc cu al­ții ca el sau care au co­mis gro­ză­vii chiar mai mari? Și cum se des­fă­șoară un ast­fel de pro­gram de re­e­du­care? Au cur­suri? În­vață? Des­pre ce? Nu în­țe­leg prea bine ce me­ca­nisme edu­ca­țio­nale sunt puse în miș­care, ce me­tode de re­în­vă­țare sunt apli­cate pen­tru a exista o pro­ba­bi­li­tate re­zo­na­bilă de suc­ces. Mă tem doar că nu e de fapt de­cât o bu­ta­fo­rie, așa cum sunt atâ­tea în Ro­mâ­nia: niște func­țio­nari de stat se fac că îi re­e­ducă, iar de­ți­nu­ții în­vață unii de la cei­lalți cum să de­vină și mai abili în co­mi­te­rea in­frac­țiu­ni­lor. Apoi pun to­tul în prac­tică la ie­și­rea din penitenciar.

De­si­gur ad­mit că există și ca­zuri spe­ci­ale. M‑am tot gân­dit cum aș pu­tea să de­li­mi­tez pe cei re­cu­pe­ra­bili de cei­lalți și sin­gu­rele cri­te­rii care îmi vin în minte sunt obiec­tul in­frac­țiu­nii și in­ten­ția. Dacă in­frac­țiu­nea s‑a în­drep­tat asu­pra unei per­soane, a fost pre­me­di­tată și a vi­zat in­te­gri­ta­tea fi­zică a vic­ti­mei, cred că avem de a face cu un in­di­vid care are un sis­tem de va­lori pro­fund de­te­ri­o­rat și care nu poate fi re­e­du­cat de­cât — poate — prin pro­grame spe­ci­ale, dar în nici un caz prin în­car­ce­rare la­o­laltă cu al­ții ca el. Un hoț mă­runt pot crede că se va în­drepta, un de­la­pi­da­tor poate re­nunța la obi­ce­iu­rile sale, dar un vi­o­la­tor va re­peta crima sa în cele mai multe cazuri.

Nu sunt adep­tul pe­dep­sei cu moar­tea, nu cred că ire­cu­pe­ra­bi­lii tre­buie ex­ter­mi­nați. Drep­tul la viață e to­tuși ul­ti­mul care ar tre­bui sus­pen­dat ori­că­rui om. Aș vota ca pe­dep­sele să fie cu­mu­late în loc să fie apli­cată cea mai mare, dar nu aș cere so­ci­e­tă­ții să plă­tească pen­tru în­tre­ți­ne­rea in­frac­to­ri­lor, ci i‑aș pune la muncă ca să-și câștige tra­iul. Sunt, slavă Dom­nu­lui, des­tule de fă­cut în țara asta. Pen­tru că — până la urmă — munca pare să fie sin­gura me­todă de re­e­du­care care a dat vreo­dată rezultate.

---

Comentează pe Facebook...

---

---

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Leave this field empty if you're human: