Ar pu­tea fi in­ter­sec­ția cul­tu­rală unde am apă­rut ca po­por, răs­cru­cea de­o­po­trivă bi­ne­cu­vân­tată și bles­te­mată care ne‑a mo­de­lat ca­rac­te­rul de‑a lun­gul se­co­le­lor, care ne‑a ames­te­cat sân­gele de ce-om fi fost cu cu­mani și turci și bu­l­gari și pe­ce­n­egi și ruși și po­loni și Dum­ne­zeu mai știe ce nea­muri, răs­cruce în mij­lo­cul că­reia încă stăm, ne­ho­tă­râți în­co­tro să apu­căm. Ar pu­tea fi o în­cli­na­ție ge­ne­tică pe care o avem spre lă­co­mie, o genă care s‑a câr­li­on­țat în noi din prea în­de­lun­gata is­to­rie de ne­a­jun­suri, când al­ții ne-au luat tot ceea ce am în­cro­pit, iar noi n‑am pu­tut de­cât să ne re­tra­gem în­fri­co­șați în co­dri ca să com­pu­nem o do­ină de jale. Poate e fi­rea umană că­reia noi ro­mâ­nii nu i‑am gă­sit ză­gaz prin ci­vi­li­tate și ur­ba­nism — pe care le-am în­vă­țat prea târ­ziu și nici­o­dată te­me­i­nic — care dă ghes în noi ace­lui sine care me­reu s‑a te­mut că n‑o să aibă în­de­a­juns, că cei­lalți au mai mult și mai ne­me­ri­tat. Poate sunt toate as­tea la un loc, ha­bar n‑am. Știu doar că nouă, ro­mâ­ni­lor, ne place cu de toate.

* * *

Eram în Ga­leșu, un sat ano­nim din Ar­geș, în­și­rat pe un drum oa­re­cum as­fal­tat, re­pa­rat pro­ba­bil la ul­ti­mele ale­geri lo­cale, spre re­a­le­ge­rea unui pri­mar bu­r­tos. De o parte și alta de­a­lu­rile se un­du­iau cu în­drăz­ne­ală de parcă ar fi știut că din ar­cu­i­rile lor se avântă mai sus Fă­gă­ra­șul. În­tre ca­sele în­și­rate pe lângă pan­glica de as­falt, una anume mi‑a atras atenția.

Avea și mo­zaic de pia­tră albă și nea­gră, avea și stâl­pi­șori albi la ba­lus­tra­dele cer­da­cu­lui, avea și în­che­ie­tu­rile man­sar­dei din lemn, avea și false bal­co­nașe ală­turi de cele ade­vă­rate, avea și mu­ș­cate care cur­geau sân­ge­riu peste jar­di­ni­ere, dar și plante agă­ță­toare din plas­tic, avea și poartă din fier for­jat cu vâr­fu­lețe au­rite, avea șî tro­iță în fața ga­ra­ju­lui su­pra­di­men­sio­nat și ne­în­chis spre stradă ca să pu­tem ad­mira caii pu­tere adă­pos­tiți, avea și gard cu alți stâl­pi­șori or­na­men­tali, din­colo de care era o gră­dină cu po­deț peste un pârâiaș ar­ti­fi­cial, lângă o per­golă parcă ju­bi­li­ară, avea și lea­găn și fo­i­șor și gră­tar din pia­tră și pi­tici de gră­dină, plus o barză de plas­tic. Ce-ți mai poți dori de la viață după ce le ai pe toate astea?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    🙂
    Așa e, și eu de­fi­lez cu con­cep­tul ”cu de toate”, ușor per­so­na­li­zat: ”câte pu­țin din fi­e­care”, apli­cat mai ales când vine vorba de ”a face” și mai pu­țin aso­ciat cu ”a avea”.
    Și asta se în­tâm­plă pen­tru că avem se­ti­men­tul că ne pri­ce­pem la toate și nu sun­tem dis­puși să plătim un spe­cia­list care să ne ghideze.
    Iar la case e simp­to­ma­tic, se vede cel mai bine: se chel­tuie zeci de mii de euro cu construcția/renovarea și nu se mai dau câ­teva mii la un arhitect.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.