Ar putea fi intersecția culturală unde am apărut ca popor, răscrucea deopotrivă binecuvântată și blestemată care ne‑a modelat caracterul de‑a lungul secolelor, care ne‑a amestecat sângele de ce-om fi fost cu cumani și turci și bulgari și pecenegi și ruși și poloni și Dumnezeu mai știe ce neamuri, răscruce în mijlocul căreia încă stăm, nehotărâți încotro să apucăm. Ar putea fi o înclinație genetică pe care o avem spre lăcomie, o genă care s‑a cârlionțat în noi din prea îndelungata istorie de neajunsuri, când alții ne-au luat tot ceea ce am încropit, iar noi n‑am putut decât să ne retragem înfricoșați în codri ca să compunem o doină de jale. Poate e firea umană căreia noi românii nu i‑am găsit zăgaz prin civilitate și urbanism — pe care le-am învățat prea târziu și niciodată temeinic — care dă ghes în noi acelui sine care mereu s‑a temut că n‑o să aibă îndeajuns, că ceilalți au mai mult și mai nemeritat. Poate sunt toate astea la un loc, habar n‑am. Știu doar că nouă, românilor, ne place cu de toate.
* * *
Eram în Galeșu, un sat anonim din Argeș, înșirat pe un drum oarecum asfaltat, reparat probabil la ultimele alegeri locale, spre realegerea unui primar burtos. De o parte și alta dealurile se unduiau cu îndrăzneală de parcă ar fi știut că din arcuirile lor se avântă mai sus Făgărașul. Între casele înșirate pe lângă panglica de asfalt, una anume mi‑a atras atenția.
Avea și mozaic de piatră albă și neagră, avea și stâlpișori albi la balustradele cerdacului, avea și încheieturile mansardei din lemn, avea și false balconașe alături de cele adevărate, avea și mușcate care curgeau sângeriu peste jardiniere, dar și plante agățătoare din plastic, avea și poartă din fier forjat cu vârfulețe aurite, avea șî troiță în fața garajului supradimensionat și neînchis spre stradă ca să putem admira caii putere adăpostiți, avea și gard cu alți stâlpișori ornamentali, dincolo de care era o grădină cu podeț peste un pârâiaș artificial, lângă o pergolă parcă jubiliară, avea și leagăn și foișor și grătar din piatră și pitici de grădină, plus o barză de plastic. Ce-ți mai poți dori de la viață după ce le ai pe toate astea?
12:10
🙂
Așa e, și eu defilez cu conceptul ”cu de toate”, ușor personalizat: ”câte puțin din fiecare”, aplicat mai ales când vine vorba de ”a face” și mai puțin asociat cu ”a avea”.
Și asta se întâmplă pentru că avem setimentul că ne pricepem la toate și nu suntem dispuși să plătim un specialist care să ne ghideze.
Iar la case e simptomatic, se vede cel mai bine: se cheltuie zeci de mii de euro cu construcția/renovarea și nu se mai dau câteva mii la un arhitect.