Sunt pu­ține de adă­u­gat la ceea ce veți ve­dea în pre­zen­ta­rea de mai jos. Poate doar fap­tul că ar tre­bui să fim mai atenți la ade­vă­ru­rile din spa­tele pu­bli­ci­tă­ții, la in­te­re­sele pe care le pro­mo­vează te­o­re­ti­cie­nii agri­cul­tu­rii su­per-pro­duc­tive. Ro­mâ­nia, ca să nu iau un exem­plu de aiu­rea, are ca­pa­ci­ta­tea de a hrăni o po­pu­la­ție de pa­tru ori mai mare de­cât cea ac­tu­ală, dar peste ju­mă­tate din hrana noas­tră este adusă din alte zări. Ali­men­tele nu mai vin din gră­dina gos­po­dă­riei pe­riur­bane, pen­tru că ță­ra­nul are și el acum în co­mună un su­per­mar­ket. Și ca să‑i aducă ro­șia din Spa­nia și ar­deii din Tur­cia, niște com­pa­nii ri­si­pesc o gră­madă de ener­gie și ge­ne­rează mari pier­deri de ali­mente din sim­plul mo­tiv că vor cei câ­țiva fir­fi­rei pe care bă­dia Ghe­or­ghe îi chel­tuie în ma­ga­zi­nul lor.

Mai există bă­trâni care își amin­tesc de foa­me­tea din ’46, când se­ceta a dis­trus pro­duc­ția agri­colă, iar proasta ad­mi­nis­trare a co­mu­niș­ti­lor a agra­vat și mai mult lu­cru­rile. Mai există câ­țiva oa­meni care își amin­tesc că hrana era con­si­de­rată sfântă, pen­tru că era pu­țină și de ea de­pin­dea ziua de mâine. Azi e greu însă să mai ri­dici un colț de pâine pe care l‑ai scă­pat din mână când la fi­e­care colț de stradă sunt ma­ga­zine ce eta­lează lu­xu­ri­ant pro­duse ali­men­tare. Ex­ce­sul e vă­dit, opu­lența e su­bîn­țe­leasă ca o con­di­ție a vie­ții mo­derne.

E tot mai sim­plu să ne ra­por­tăm la hrană ca la o marfă. Ex­pre­sia “a pune o pâine pe masă” are un în­țe­les tot mai con­fuz, pen­tru că in­te­rac­țio­năm tot mai pu­țin cu hrana de fi­e­care zi. Ea vine pream­ba­lată, se­mi­pre­pa­rată sau con­ge­lată din in­tes­ti­nele me­ta­lice ale unei in­dus­trii chi­mi­zate și de­vine ast­fel im­per­so­nală, ne­im­pli­cându-ne nici mă­car în ac­tul fi­nal al pre­pa­ră­rii. Mân­căm în ace­lași mod cum fa­cem pli­nul unui auto­mo­bil.

Fi­e­care din­tre noi arun­căm ali­mente, de cele mai multe ori pen­tru că fi­lo­zo­fia con­su­ma­to­ristă ne po­ten­țează lă­co­mi­ile mă­runte, ne de­ter­mină să pu­nem în co­șuri mai mult de­cât avem ne­voie. Nu doar că ne ri­si­pim ba­nii, dar ri­si­pim și ali­men­tele care ar fi fost vi­tale pen­tru al­ții. Și poate că azi nu ne pasă, dar pre­simt că va veni o vreme — nu peste prea mult timp — când mulți din­tre noi vor în­cepe să simtă pe pro­pria piele ce în­seamnă să te agăți de fi­e­care fi­ri­mi­tură.

Mă pre­o­cupă pro­blema hra­nei — n‑am să as­cund asta — nu doar din per­spec­tiva ne­ri­si­pi­rii ei, ci și a mo­du­lui în care ne ra­por­tăm la ea. O seamă de lu­cruri e care le fac as­tăzi vin toc­mai din do­rința mea de a atrage și al­tora aten­ția asu­pra fap­tu­lui că hrana nu e doar o sim­plă sursă de ener­gie, un com­bus­ti­bil tre­bu­in­cios ma­și­nă­riei tru­pu­lui, ci mult mai mult de­cât atât. Ea în­glo­bează ști­ință, ra­fi­na­ment, cul­tură, in­te­rac­țiune umană. Și toc­mai de aceea nu se cu­vine s‑o tra­tăm cu lipsă de res­pect. Fi­e­care în­ghi­ți­tură nu sa­tură doar un flămând, ci poate naște un gând, poate aduce un zâm­bet, ne poate urca încă o treaptă, ne poate apro­pia unul de ce­lă­lalt. Fi­e­care în­ghi­ți­tură are acest ex­tra­or­di­nar po­ten­țial.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.