Sunt puține de adăugat la ceea ce veți vedea în prezentarea de mai jos. Poate doar faptul că ar trebui să fim mai atenți la adevărurile din spatele publicității, la interesele pe care le promovează teoreticienii agriculturii super-productive. România, ca să nu iau un exemplu de aiurea, are capacitatea de a hrăni o populație de patru ori mai mare decât cea actuală, dar peste jumătate din hrana noastră este adusă din alte zări. Alimentele nu mai vin din grădina gospodăriei periurbane, pentru că țăranul are și el acum în comună un supermarket. Și ca să‑i aducă roșia din Spania și ardeii din Turcia, niște companii risipesc o grămadă de energie și generează mari pierderi de alimente din simplul motiv că vor cei câțiva firfirei pe care bădia Gheorghe îi cheltuie în magazinul lor.
Mai există bătrâni care își amintesc de foametea din ’46, când seceta a distrus producția agricolă, iar proasta administrare a comuniștilor a agravat și mai mult lucrurile. Mai există câțiva oameni care își amintesc că hrana era considerată sfântă, pentru că era puțină și de ea depindea ziua de mâine. Azi e greu însă să mai ridici un colț de pâine pe care l‑ai scăpat din mână când la fiecare colț de stradă sunt magazine ce etalează luxuriant produse alimentare. Excesul e vădit, opulența e subînțeleasă ca o condiție a vieții moderne.
E tot mai simplu să ne raportăm la hrană ca la o marfă. Expresia “a pune o pâine pe masă” are un înțeles tot mai confuz, pentru că interacționăm tot mai puțin cu hrana de fiecare zi. Ea vine preambalată, semipreparată sau congelată din intestinele metalice ale unei industrii chimizate și devine astfel impersonală, neimplicându-ne nici măcar în actul final al preparării. Mâncăm în același mod cum facem plinul unui automobil.
Fiecare dintre noi aruncăm alimente, de cele mai multe ori pentru că filozofia consumatoristă ne potențează lăcomiile mărunte, ne determină să punem în coșuri mai mult decât avem nevoie. Nu doar că ne risipim banii, dar risipim și alimentele care ar fi fost vitale pentru alții. Și poate că azi nu ne pasă, dar presimt că va veni o vreme — nu peste prea mult timp — când mulți dintre noi vor începe să simtă pe propria piele ce înseamnă să te agăți de fiecare firimitură.
Mă preocupă problema hranei — n‑am să ascund asta — nu doar din perspectiva nerisipirii ei, ci și a modului în care ne raportăm la ea. O seamă de lucruri e care le fac astăzi vin tocmai din dorința mea de a atrage și altora atenția asupra faptului că hrana nu e doar o simplă sursă de energie, un combustibil trebuincios mașinăriei trupului, ci mult mai mult decât atât. Ea înglobează știință, rafinament, cultură, interacțiune umană. Și tocmai de aceea nu se cuvine s‑o tratăm cu lipsă de respect. Fiecare înghițitură nu satură doar un flămând, ci poate naște un gând, poate aduce un zâmbet, ne poate urca încă o treaptă, ne poate apropia unul de celălalt. Fiecare înghițitură are acest extraordinar potențial.
Lasă un comentariu