În timp ce mă uitam

/ alter ego /
10 oct.
2012

2 min

Trece tim­pul peste fi­e­care din­tre noi și ui­tăm din când în când câte ceva. Ui­tăm să ne bu­cu­răm de ceea ce me­rită bu­cu­ria noas­tră, ui­tăm să ier­tăm ceea ce ar tre­bui lă­sat ier­tă­rii, ui­tăm să pri­vim îna­inte că­tre mâine cu mai mult te­mei. Ui­tăm că viața e un in­ter­val de timp care ne‑a fost dat fără vreo pro­mi­siune pre­a­la­bilă și că, mai de­grabă de­cât să ne în­tre­băm ce ne oferă ea, ar tre­bui să răs­pun­dem la în­tre­ba­rea ce pu­tem să îi ofe­rim noi. Ui­tăm și gata.

Aș fi vrut să spun că, ui­tând atât de multe, ne ui­tăm pe noi și m‑am gân­dit că — uite! — încă o sub­ti­li­tate a lim­bii ro­mâne care mi‑a scă­pat. A se uita, a privi că­tre ex­te­rior, că­tre ceva sau ci­neva. Dar nu ori­cum, ci ui­tând tot­o­dată de sine. Mă uit pe mine, mă des­con­si­der în timp ce pri­vesc în jur. Este ăsta mo­dul ro­mâ­nesc de ra­por­tare la lu­mea ex­te­ri­oară? Nici­de­cum, cred că ro­mâ­nul e he­do­nist și ego­cen­tric. Cum am ajuns atunci la această con­struc­ție care im­plică ui­ta­rea de sine, apa­renta de­di­care vo­lun­tară pen­tru un fapt sau o fi­ință ex­te­ri­oară nouă?

Sau poate sen­sul e al­tul: mă uit la ceva sau ci­neva adică pri­vesc ex­clu­zându-mă pe mine, fă­cându-mă tem­po­rar ui­tat. Mă pla­sez ast­fel într‑o po­zi­ție de su­pe­ri­o­ri­tate, anulându-mi pre­zența din dis­cu­ție, dezim­pli­cându-mă, ne­su­pu­nându-mă ace­lo­rași cri­te­rii cri­tice pe care le aplic ace­lui ceva sau ci­neva. Ig­nor pro­pri­ile mele vir­tuți și de­fecte pen­tru a‑mi jus­ti­fica ro­lul de ju­de­că­tor al ce­lui­lalt, al lu­mii care mă în­con­joară. Anu­lez bârna din ochiul meu, pen­tru a pu­tea vorbi de pa­iul din ochiul celuilalt.

* * *

Ui­ta­rea tă­mă­du­ieşte pe toţi, afară de acei ce au conş­ti­inţa conş­ti­inţei lor — spu­nea Cio­ran. Să știi că sin­gura vin­de­care po­si­bilă este să uiți, asta anu­lează efec­tul be­ne­fic. Dar ce se află la an­ti­po­dul ui­tă­rii? Amin­ti­rea, fi­xa­rea atem­po­rală a unui fapt, chip sau nume care le scoate din ano­ni­mat. Pri­vind însă ui­ta­rea din per­spec­tiva ei te­ra­pe­u­tică, an­to­ni­mul ar tre­bui în­căr­cat cu o notă pa­to­lo­gică, ar tre­bui să poarte mai clar sem­nele bo­lii că­reia îi ca­uți vin­de­care. Opu­sul ui­tă­rii este re­mu­ș­ca­rea, amin­ti­rea care te mu­șcă iar și iar, te re-mu­șcă, te inundă cu vi­no­vă­ția unui fapt că­ruia i‑ai fost ne­fe­ri­cit ac­tor, dar nu i‑ai dat fi­na­li­ta­tea ne­ce­sară pen­tru a pu­tea fi ui­tat. Iată deci în­drep­ta­rul unei să­nă­toase con­du­ite: fă lu­cru­rile în așa fel în­căt să le poți iute uita.

* * *

Ui­ta­rea este te­me­rea care ne pân­dește la ca­pă­tul vie­ții. Toți am vrea să nu ne scu­fun­dăm în ea, să nu ne pi­ară nu­mele și urma. Să fii con­tat. Ui­ta­rea este în­toar­ce­rea că­tre sine într‑o de­plină sin­gu­ră­tate. E un spa­țiu ne­de­fi­nit, ne­cu­nos­cut, un ne­ant al de­fi­ni­ti­vei pier­deri. Uni­ver­sul su­primă toate le­gă­tu­rile sale cu noi și ne aban­do­nează. Ce iad poate fi mai te­ri­fi­ant de­cât an­ti­ci­pa­rea unei sin­gu­ră­tăți definitive?

* * *

Al­tru­ism, în­fu­mu­rare, tă­mă­du­ire, spaimă. Ce alt­ceva este ui­ta­rea? În timp ce mă ui­tam la ceea ce am scris, am uitat…

Comentează pe Facebook...

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.