Nici nu-mi închipuiam când am scris articolul precedent despre religie și educație ce reacții diverse voi stârni. E limpede că subiectul este foarte personal pentru mulți și de aceea este și foarte sensibil. Citind comentariile pe care le-am primit îmi dau seama de două lucruri: (i) că n‑am fost foarte bine înțeles în unele afirmații pe care le-am făcut și (ii) că sunt multe aspecte pe care nu le-am menționat, lăsând loc unor interpretări referitoare la opiniile mele. De aceea am simțit nevoia să revin asupra temei și să adaug câteva lucruri.
Mai întâi despre rațiune: sunt câteva voci care cer argumente raționale legate de validitatea religiei. Am încercat să sugerez, fără să intru în detalii, că avem un nivel de cunoaștere limitat, că lipsesc anumite arii de cunoaștere din teoriile noastre științifice. Am funcționat secole la rând crezând că fizica newtoniană este tot ceea ce trebuia să știm despre corpurile din jurul nostru și interacțiunea dintre ele. De ceva timp fizica cuantică ne dă paradigmele peste cap, silindu-ne să ni le schimbăm. Ăsta e doar un exemplu al unei zone de cunoaștere care se redefinește sub ochii noștri — e oare atât de improbabil ca la un moment dat să avem revelația unei teorii care să facă posibilă descoperirea unei anumite ordini a universului, o ordine dictată de legi pe care azi nu le putem nici măcar formula? Am descoperit tot ceea ce era de descoperit? Nu cred. Așadar a cere argumente raționale despre religie mi se pare echivalent cu a încerca să rezolvi o ecuație de gradul trei folosind aritmetica de clasa a patra. Mai avem multe de aflat, multe de învățat. Să avem răbdare, iar până atunci când vom dobândi știința, să nu ne temem să ne folosim intuiția. În fond descoperirile științifice s‑au făcut mai toate datorită faptului că cineva, undeva a avut o intuiție genială.
S‑au făcut multe referiri la zeitate în sensul unei anumite întrupări, ceea ce este greu de crezut că ar putea avea un substrat real. S‑a spus despre cărțile sfinte ale diverselor religii că nu conțin doar coduri de morală — la care m‑am referit eu — ci și niște povești complet absurde, care decredibilizează întregul lor conținut prin fantasmagoriile prezentate. Înțeleg argumentele, dar mă întreb cu o anumită surprindere de ce nu pot fi privite aceste povești ca niște mega-metafore, menită să transmită prin morala lor anumite mesaje. Iar pe de altă parte mă întreb dacă omul de rând, cel care nu e obișnuit să-și clădească reprezentări abstract-complicate, nu are de fapt nevoie de acest tip de supermetafore pentru a memora codul de conduită morală.
Cineva spunea că ne putem imagina un cod moral care să fie complet desprins de religie, de sine stătător. Probabil că teoretic se poate. Practic însă, pentru a clădi societatea ne sunt necesare reguli formulate clar și sancțiuni pentru cei care le încalcă. Ceea ce poate fi descris și tratat individual a fost cuprins în sistemele legislative. Ceea ce este foarte complicat de explicat amănunțit este parte a codului moral. Dar dacă codul moral nu ar avea și secțiunea “contravenții și pedepse”, ce efect practic ar mai avea? Imaginați-vă o lege fără sancțiuni (nu‑i vorbă, chiar există așa ceva pe la noi) — câți nu ar încălca‑o dacă ar ști că nu li se întâmplă nimic? Religia a adăugat codului moral și pedeapsa pentru păcătos și recompensa pentru virtuos.
S‑au făcut trimiteri la un cod moral preexistent din care religiile s‑au inspirat la apariția lor. Cred că e o viziune eronată aceea că există o dată concretă de naștere a unui cod moral sau a unei religii. Înțelegerea mea din ceea ce am citit și aflat până acum este că ambele au evoluat în paralel, strâns legate una de cealaltă. Se pare că oamenii au nevoie de o motivație negativă pentru a urma un set de reguli, reacționează mai bine la frică decât la recompensă, astfel că regulile de conduită care se formau aveau nevoie de un gardian atotputernic, cineva sau ceva care îi pedepsea pe cei ce le încălcau. Cred că religia a devenit apoi mai complexă, a creat pilde și povestiri menite să întărească semnificațiile codului moral și să le facă mai ușor de memorat și amintit.
În fine, remarc cu tristețe că tonul comentatorilor devine din ce în ce mai acid pe măsură ce avansează în discuție. Înțeleg că religia e un subiect foarte personal și că unii dintre noi ne identificăm puternic cu argumentațiile pe care le aducem, dar la fel de clar ar trebui să fie și faptul că nici unii dintre noi nu deținem adevărul absolut. Dacă avem îndoielile noastre, dacă insistăm cu întrebări, dacă formulăm ipoteze este pentru că vrem să ne luminăm conștiința și să ne găsim drumul. Și asta ar trebui să admirăm unii la ceilalți, atei sau religioși, neliniștea de a nu fi găsit răspunsul potrivit, stăruința de a‑l căuta în continuare.
11:11
ce bine că s‑a răcit subiectul. ca un “bun creştin” ce sunt, chiar m‑am enervat când s‑a comentat. o să revin şi eu cu un comentariu la rece.
11:11
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/dumnezeu-nu-l-am-invatat-scoala
23:10
Dacă ai timpș’chef, citește acilea (http://www.huffingtonpost.com/nigel-barber/einstein-god-letter-auction_b_1959154.html) și vezi dacă dai de vreun argument împotriva predării religiei în școli. 🙂
7:10
Că religia poate fi o unealtă potrivită pentru a controla omul de rând (acela care nu se complică cu reprezentările abstracte ci preferă metaforele simple) s‑a dovedit cu prisosință de‑a lungul istoriei. Dar asta nu înseamnă că afirmațiile pe care variile religii le propun sunt și adevărate (în sensul de a fi universal acceptate — așa cum e gravitația, bunăoară).
Copernic și Galilei pe de‑o parte (care au spart mitul cu Pământul buricul Universului) și Darwin pe de alta (care a spart mitul cu omul creatura specială) au cam făcut zob narațiunea religiilor abrahamice, care insistă pe importanța Pământului și a Omului în preocupările Creatorului. Ce le mai menține „pe val” e doar inerția socială, reticența oamenilor de a‑și schimba tradițiile și obiceiurile.
ps/ Apropo de intuiție… fizica newtoniană (cea ușor intuibilă) funcționează bine la scara cu care suntem noi obișnuiți (mere care pică din copac, calul tropăind pe plan înclinat, etc.); începe să dea rateuri abia când schimbăm scara de aplicare, fie în jos (nivel sub-atomic), fie în sus (nivel astronomic) — în ambele astfel de cazuri intuiția umană e total depășită devenind, în fapt, un balast (câți reușesc să-nțeleagă fizica cuantică și teoria relativității? foarte puțini, și asta tocmai pentru că sunt atât de puțin intuibile prin prisma experiențelor de care avem parte în mod normal). Ca urmare, îndemnul pe care‑l faci la a nu ne feri să ne folosim intuiția… s‑ar putea să fie okay până la un anumit nivel (să‑i spun „superficial”?), dar nu neapărat întotdeauna.
7:10
Așa e, afirmațiile religiilor nu sunt toate adevărate. Cred că ele țin loc de știință până când înțelegerea umană reușește să pătrundă în zona aceea de cunoaștere. Faptul că persistă după ce înțelegerea s‑a produs este ceea ce deranjează, pentru că unui om inteligent îi este greu să mai accepte o explicație puerilă sau greșită după ce are la dispoziție o explicație științifică. Dar mie mi se pare că nu religia este cea care persistă în a menține explicația (religia fiind un concept abstract, un set de principii și convingeri) ci instituțiile care o parazitează, respectiv bisericile.
Nu știu dacă reușesc să mă fac înțeles. Pentru mine religia e cu totul altceva decât biserica.
19:10
Nici eu nu știu dacă reușesc să-nțeleg :-), așa că-ntreb: materia „Religie” așa cum a fost ea predată în școlile din România ultimilor 10–20 de ani, reflectă interpretarea pe care o dai tu religiei sau, mai degrabă, pe cea care o dă biserica (BOR, probabil)?
20:10
Exact, acum chiar că m‑ai înțeles. Bineînțeles că nu. Evident politicienii au lăsat loc bisericii să facă prozelitism prin mijlocirea școlii, să planteze semințele unor viitori enoriași care să fie interesați de formă (adică taxe la biserică, pomeni, cutia milei) și nu de conținut (adică un cod moral înțeles și asumat). Iar în schimb enoriașii sunt “îndrumați” cu cine să voteze.
Ce mă strădui eu să spun e că religia trebuie să fie în școli, dar nu ceea ce e acum, ci un conținut complet restructurat. Iar profesorii de religie să fie validați de biserică, dar nu subordonați în vreun fel ei.
21:10
Mă tem că varianta imaginată de tine e utopică. Religia (ca materie de studiu‑n școli) e o miză prea mare‑n negocierile dintre cei doi actori principali (BOR, politicieni) ca să aibă careva dintre ei predispoziția de a accepta terțe opinii de la tine, mine sau altcineva. BOR-ul țintește un singur lucru (prozelitism) în timp ce politicienilor li se fâlfâie atâta timp cât le umflă procentele electorale; iar restul nu contează.
Și-atunci, cum e mai bine: cu o religie predată prost sau fără?