Mall me, baby (II)

Într‑o di­mi­neață de du­mi­nică el s‑a tre­zit sin­gur într‑o ca­meră de ho­tel, era în de­le­ga­ție și stă­tea și peste we­e­kend și i s‑a pă­rut ca viața lui e și mai goală fără ea, pen­tru că se obiș­nu­ise să o vadă zi de zi de când se mu­ta­seră îm­pre­ună, să îl ci­că­lească cu vor­bă­ria ei de di­mi­neață și să îl tor­tu­reze ocu­pând baia pen­tru mai bine de o oră. În­tre pe­re­ții ho­te­lu­lui nu-și gă­sea ros­tul, nu știa ce să facă și la drept vor­bind nici nu prea avea chef de ni­mic, ar fi mers în mall, dar acolo unde era nu exista mall, “cum or trăi oa­me­nii ăș­tia așa, ca ani­ma­lele?”, pe urmă și‑a dat seama că fără ea nu prea ar fi avut sens să meargă în mall, cu cine să schimbe o vorbă des­pre pre­țuri și mo­dele? Și atunci l‑a iz­bit evi­dența fap­te­lor, pro­ba­bil că o iu­bea, cum ar fi pu­tut fi alt­fel de vreme ce doar cu ea avea sens să iasă în mall, deci era lim­pede că ve­nise vre­mea să se așeze la casa lui și, în mod ciu­dat, nu mai sim­țea nici o spaimă apropo de ideea în­su­ră­to­rii, deși când se gân­dea la asta avea o stare ase­mă­nă­toare cu indiferența.

S‑a în­tors du­mi­nică seara acasă, ea îl aș­tepta, fă­cuse o sa­lată și în timp ce o mân­cau el i‑a spus că ar tre­bui să se că­să­to­rească și ea a zâm­bit cu su­bîn­țe­les, aș­tepta de mult mo­men­tul ăsta, l‑a luat în brațe și au avut pro­ba­bil cea mai gro­zavă par­tidă de sex din­tre toate, ca o con­fir­mare a fap­tu­lui că luau o ho­tă­râre im­por­tantă, că erau me­niți să fie îm­pre­ună. În we­e­kend-ul ur­mă­tor și-au in­vi­tat pri­e­te­nii la o ca­fea în mall, fu­sese ideea ei să pară ca o zi obiș­nu­ită de sâm­bătă și să le dea ves­tea pe ne­pre­gă­tite, să le vadă fe­țele ui­mite când vor auzi ves­tea, să moară de in­vi­die alea ne­mă­ri­tate încă, mai ales aia blondă, care se dă me­reu mare și tare cu geanta ei Coco Cha­nel, lu­ată de iu­bitu-său din duty-free la Is­tan­bul, când ni­me­rise niște re­du­ceri ex­tra­or­di­nare, no­ro­cul pros­tu­lui. Nu le‑a ie­șit chiar cum vo­iau, lu­mea nu s‑a mi­nu­nat, ba chiar una care me­reu se cre­dea deș­teaptă le‑a zis “bine că v‑ați ho­tă­rât, în sfâr­șit”, adică ce voia să spună? că el a ezi­tat să o ia pe ea de ne­vastă? aiu­rea, n‑au în­țe­les ei re­la­ția lor, tre­buia mai în­tâi să se gân­dească amân­doi la carieră.

Pre­gă­ti­rile de nuntă au fost ex­tra­or­di­nare, cel pu­țin așa i s‑au pă­rut ei, mer­geau toată ziua în mall și dis­cu­tau cu vân­ză­toa­rele din ma­ga­zi­nele de mi­rese și nunți ce marfă le vine, când să mai treacă, ce să mai pro­beze, în­treg mall-ul era parcă alt­fel de­cât îl știa ea, mai ve­sel și mai viu, era o fre­ne­zie de we­e­kend con­ti­nu­ată și în ce­le­lalte seri din săp­tămână pe care ea o gusta din plin, deși el pă­rea tot mai plic­ti­sit. Ea îl adu­cea pe li­nia de plu­tire re­pede, “pisi, vreau să avem o nuntă așa cum am vi­sat în­tot­dea­una”, el zi­cea că da, așa să fie, dar de ce să mai pro­beze o ro­chie de mi­reasă, asta îi vine nu­mai bine, “nu, nu mă în­cântă, tu nu vezi că mă face grasă?”, iar văn­ză­toa­rele din mall dă­deau din cap apro­ba­tor și el se gân­dea “Doamne, ce proaste, dacă eram eu vân­ză­tor, până acum eram cu ba­nii în­ca­sați”.

Nunta a fost obo­si­toare, au ve­nit toate nea­mu­rile din pro­vin­cie, n‑ar fi vrut să‑i afi­șeze în fața izme­ni­ți­lor ăs­tora din Bu­cu­rești, pen­tru că ăia — bie­ții de ei — ară­tau cam po­no­siți, dar mama ei le‑a ex­pli­cat că are o mul­țime de fa­mi­lii la care a fost la nuntă, a lor sau a co­pi­i­lor lor, e rân­dul lor să vină să dea da­rul, că atâta co­pil are și ea și e ca­zul să se achite și ei de obli­ga­ții. Și nu e rău să por­nească și ei în viață cu o brumă de bă­ni­șori, iar el o pri­vea pe soa­cră-sa cu com­pă­ti­mire, “ma­maie, știi câți bani fac eu la un bo­nus lu­nar?”, îi ve­nea să‑i spună, “mai ales dacă bag niște vân­zări de-alea fac­tu­rate pe nașpa și pe urmă se face re­tur în luna ur­mă­toare și marfa nici nu pleacă din de­po­zit… ee­e­e­iii, ce pri­cepe tanti asta…”. Și până la urmă au ve­nit toți, el și‑i amin­tea pre­cis cum stă­teau la me­sele din spate, pri­vind abu­lic că­tre rin­gul de dans la cu­plu­rile care dan­sau pe rit­muri ce lor le erau com­plet stră­ine, fu­sese ideea ei să pună mu­zică ho­use, că îi plă­cea și la nunta lor me­ri­tau să se dis­treze și ei. Abia după mie­zul nop­ții, când s‑a ter­mi­nat și ri­tu­a­lul cu fu­ra­tul mi­re­sei și ho­ții s‑au în­tors de la Ar­cul de Tri­umf cu ea pe brațe, ce­rând o ladă de șam­pa­nie și o sti­clă de tequila ca răs­cum­pă­rare, ti­ne­re­tul bu­cu­reș­tean s‑a cam îm­bă­tat și și‑a adus aminte că există și niște tra­di­ții ro­mâ­nești, iar pro­vin­ci­a­lii au pu­tut și ei să danseze, pe niște ma­nele și sârbe să­nă­toase pe care le cu­noș­teau de la nun­țile de prin lo­cu­rile de unde ve­ni­seră. Au dat da­rul și au ple­cat, băr­ba­ții ușor cher­che­liți, cu că­mă­șile de plas­tic ie­șite din pan­ta­loni și nă­clă­ite de transpi­ra­ția sâr­be­lor, că­tre auto­bu­zul care îi du­cea acasă, îna­poi în pro­vin­cie, unde viața avea un alt ritm și un alt sens, mai bun, mă­car pen­tru ei.

(va urma)

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...